Copiii aveau azi ora de desen obişnuită, îşi muiau pensonaşele în recipientele umplute cu apă, supă sau zăpadă, alegeau culorile preferate din acuarelele aşezate alături de foile mari, imaculate, şi începeau să colinde. Unii, mai inventivi, completau figurile cu creioane colorate, iar o parte folosea tempera. Şi fiecare dintre ei se străduia din răsputeri să realizeze un tablou cît mai reuşit, dovada faptelor bune săvîrşite în ultimele douăsprezece luni de haos, aşternînd cu migală pe planşe cai albaştri de vată, balerine cubice mustind de petele inerţiei, copaci enormi, golaşi, cu frunzele agăţate de cerceii norilor semănînd cu mosoare de aţă neagră...

Din fereastra machiată din belşug cu simboluri grafice şi butonaşe nostime, intuitive, căzu un mic moşneag gras care prinse a le colora la toţi chipurile cu ajutorul pensulelor şi vopselelor, transformîndu-i în paiaţe triste. Porniră, în silă, să rîdă şi să aplaude aşa minune, stropind cu şuvoaie policrome întreg oraşul. Şi pe unde treceau schimbau nuanţele iniţiale, zugrăvind lumea altfel. Explozia aceasta cuprinsese ca o febră perfidă degetele şi mintea locuitorilor, fiecare încerca să-şi mîzgălească hainele şi ochii cu ciudate unelte virtuale, îşi murdăriseră pereţii, pielea, obiectele cu apariţii halucinante, cu şerpi excesiv coloraţi, semănînd tot mai mult cu abstractele pînze ale unui nou Juan Miro...

Apoi chiar şi cerul se metamorfozase pentru totdeauna în fresca fantastică a unui ecran apocaliptic, soarele tetraedric fu stropit cu imense iconiţe verzui ca să îndulcească magma vegetaţiei violete sau oranj. Zilele înnebuniseră!

Iar copiii, la ora de desen săptămînală, închişi în sferele lor perfect opace, cuprinşi de autism, asemeni unor veritabili artişti celebri, făureau delicate portrete clasice ale mentorului invizibil dăruind cadouri, doreau ca lumea să fie doar în alb şi negru, ca altădată...

Dar magazinele prospere îşi întindeau tentaculele reclamelor orbitoare cu gust de săpun, caramele sau sintetice sunete pînă la bătrînul cel bun, ademenindu-l cu vitrinele lor cristaline din care zîmbeau chiar şi alte clone asemeni lui... Intră, curios, descoperind comori de zeci de raioane ticsite cu jucării, era vremea sărbătorilor.

Un băieţel isteric ţipa la mama lui gonflabilă lovind-o cu o rachetă nucleară peste obrajii de pepene susţinînd că la programul de pe satelit au înfăţişat-o pe zîna cea bună aruncîndu-şi vechea baghetă şi înlocuind-o cu o frumoasă perie de sîrmă inoxidabilă, catalizator mai ieftin pentru vrăji. Şi-i plăcea o astfel de ursitoare subţirică, deşi preţul ei era cam ardeiat. Dar directorul fabulosului magazin veni imediat pe o motocicletă mustăcioasă şi-şi confecţionă imediat un surîs din două puncte şi o paranteză, acordîndu-i din partea salariaţilor mult visatul articol casnic...

Mulţumit, urcă la etaj unde se comercializau cu pompă maşini computerizate de larg consum, pline de ferestre din gumă de mestecat şi paie. Alese o drăguţă mitralieră auto-programabilă, dar pînă la urmă o abandonă în favoarea unei instalaţii de citit gîndurile, avînd nume de rai. În prospectul multimedia se lăudau că poate prepara şi vieti, doar 13,59 pe secundă, iar mai încolo era specificat faptul că această minune tehnologică serveşte şi drept televizor, turboreactor de buzunar, detector de minciuni, bonă artificială şi vizor, putîndu-se conecta şi la un fax miniaturizat pentru a transmite idei la distanţă. Păcat că era prea ieftină, nu avea încredere în preţul nesemnificativ echivalent cu cel al unei coli de sugativă pentru anihilat petele apărute pe emisferele cerebrale ori pe îndepărtate astre...

O vînzătoare pe rotile îl duse la nivelul următor, înaintea unei măsuţe de spiritism care asigura participanţii că întotdeauna aburii morţilor vor fi atraşi de materialul special introdus în lemnul de esenţă tare ce masca adevăratul scop al obiectului: un post sofisticat de difuzare a amăgirilor de iarnă.

Apoi se îndreptă spre etajul superior şi astfel păşi încrezător pe tărîmul neştiutului, cărînd în spate desaga roşie umflată de mărfurile achiziţionate spre a o divide în calupuri de infinită fericire, în pilule de fantasme, în cuvinte de zăpadă... Bătrînul se putea considera deosebit de satisfăcut, distracţiile se dovediseră de neînchipuit, se urcă obosit în sania modernă cu două mii de cai putere şi apăsă pe tastele substituind hăţurile generînd pînă la urmă o nouă aşteptare, o promisiune că va reveni şi anul următor. Iar la fereastra incendiată de ger, o mogîldeaţă emoţionată deja visa la reîntoarcere, tresăltau toate pe ea, i se părea că este zguduită de un ciclon, furtuna interioară opărise cu încinse căldări de nori conservaţi toate amintirile...

"Bravo! Ura, ura... Ce faci? N-ai plecat încă?... Clanţ..."

În urmă, mingile piciului, toate baloanele cu care se juca făurind cioburi de sticlă şi reproşuri, erau sparte şi rupte...

"Hip, hip!... Ha, ha, ha!... Dragii noştri azi ne-am reunit pen..."

...de noii săi observatori, înalţi şi sculptaţi în piatra dură a ordinii externe şi a severităţii acide.

"...alo?... Unde-ai fost? De ce nu mi-ai spus?... Te-ai distrat ca un... Chiţ."

Toate jucăriile fuseseră prefăcute în petice sterile demne de a împodobi gura largă a gunoierului lacom, îl întruchipa atît de bine pe bătrînul acela cocîrjat şi nins care-i aducea anual o portocală mucegăită...

"Cri, cri... Am răcit, unde sînt aspiri..."

Şi se mai lăuda vecinilor şi icoanelor că a cheltuit o sumă bunicică pentru aşa cadou măreţ!

"...hi!... ministerul?... Nu mai vreau!... Ajutor, ajutor!... Ba nu!... ce-aţi zis?... Cip-cirip."

Iar el acum nu ştia încotro să se ducă să plîngă, nu existau poale disponibile în care să-şi deşarte întreg amarul.

"Fugi!... nu-i adevăr aici, vă asigur... Mîine vremea va fi... Just!... clic, clic... trei, doi, unu, zero... Domnule... Hei, ce mai cerşeşti acolo?... intră... Hîr, hîrrr..."

Nu mai era copil, aşa îi comunicaseră de dimineaţă, după răsăritul mesajelor de iniţializare a unei alte zile, cei doi uriaşi considerînd că-i picură fericirea în farfuria sa lucioasă, putea de azi înainte să privească la oricare episod, să acceseze orice, chiar şi găurica dintr-o uşă încuiată straşnic.

"Vă vom distruge!... Ce bucuros sînt! Am reuşit!!... ah, iar mă doare... nu-i mai injectaţi daruri... pic, pic, pic, pic... treizeci şi trei de ani... Ce se aude?... Noroc!"

Însă nu-şi dădea seama cum trebuie să reacţioneze în această ipostază, nouă, terifiantă.

"...inconştient... supraconştient... Hau, hau, hau... Ce interesant!... Cucuriguuu... oceanul planetar... bing-bang... Apoi echipa adversă... Gol! Gool!... e suflet... Mama, mîine mă laşi afară?... Din tine... cele mai fericite zile... au trecut?"

Dacă nu mai era aşa cum fusese, ce devenise?

"...şi nu ţi-au dat-o?... A fost odată ca... Bum! Bum!... acţiuni la bursă... crocodili... Dă-mi nene un ban!... miroase frumos... N-o mai go... cozonac, şniţele, supă cu găluşte... Unu virgulă şapte... Mi-e somn!"

Şi, deodată, din străfunduri, realiză că evoluase, era o uşă, o simplă uşă de stejar, cu încrustaţii greoaie, lăcuită. Dorea să iasă din asemenea celulă strîmtă, abia putea respira.

"Chemaţi-l... Uuuuu!... Bîr. Bîr. Bună!... Trei sute de grame de margarină, adaugi şi un... ting, ting, ting, tang, ting..."

Norocul provenea din faptul că se putea racorda la realitate prin intermediul orificiului clanţei care căzuse mototolită ca o pasăre, pe covor.

"...dar lupul? Ce s-a întîmplat cu el, bunico?... în clasament nou intrată este... Ce bun!... fleoşc... demonstraţia se încheie aici. Mi-e frig, nu mă simt grozav... Bisturiul..."

Nu-şi dădea seama însă cine îi spionează interiorul, ştia doar că un ochi priveşte pe gaura cheii în adîncul corpului său opac şi consistent, dar privirea îşi făcuse drum ocolind fibrele lemnului şi pătrunse sigură pînă la hăurile sale în care-şi încuia sentimentele şi gîndurile...

"Ţîr, ţîr... ţîr!... Şah!... şocul l-a dat gata! S.O.S.... Noi oricînd am fost veseli... Raza se dă în centimetri... la revedere!"

Ce bine ar fi fost să plece de aici, să devină iarăşi normal, dar esenţa dură a copacului din care se născuse această uşă nu-l lăsa, îi laminase dimensiunile şi-l silea să se deschidă şi să se închidă dupa voia altora.

"O sticlă de şampanie... Iar muzica este excepţională!... Taci! Raţionează dificil... grăbeşte-te... e ramolit... nu, nu... Numărul cîştigător... ai putea proiecta o existenţă mai voalată?"

Unii băteau într-însul, sfărîmîndu-i derma maronie, fel de fel de cuie şi şuruburi, într-o zi îl găuriseră pentru a instala un vizor de permanente promisiuni şi de atunci lumina putea penetra facil întunecimile spiritului său, trezindu-l!

"...contaţi, vă promit... Postul nostul şi-a încetat aici... Cucu! Cucu!... striveşte... dăruie... Încearcă!... Ce vrei să-ţi aducă?... Un autoportret în creion?... Ora de desen..."

Unul dintre monştrii de care se temea atît îl prinse de umărul flasc şi cu o voce joasă îi îngheţă mintea: "Hai, bătrîne, deja este douăzeci şi şase, ora de joacă a trecut, mergem înapoi în cameră, prietenii şi medicamentele noastre te aşteaptă! Şi, desigur, televizorul, iarna, dischetele pline de daruri!..."

= septembrie - noiembrie - 1993 / decembrie - 1997 =