File extrase dintr-un jurnal nescris.

"Mi-am masacrat rolurile, dând jos măştile şi paravanele închipuirii, toate barierele şi lacătele văscoase lipite de obraji, mi-am scos armura costumului de erou sau de criminal, de artist ori de olog, de omidă sau de simplu visător, nu-mi mai trebuie rimel să-mi machieze stările de frig, de angoasă, de nelinişte, nu!

Astfel, dezgolit complet de şansele de-a creşte printre veritabili actori, strategi ai veşniciei, deshumat total şi revenit printre normalităţi de mucava işoară, pot să mă consider învingător, ca un războinic uitând să zâmbească la vedrea altui măcel, asemeni unui robot înotând în curenţii virtualului, ca o ramură stâlcită de viforul nebuniei anotimpurilor! Cât mai am până la dizolvare totală, spre dispariţii-n azur?

Rolul este gata, piesa a ajuns la final, nimic nu este de comentat, de aranjat, de ars, de expus, scenariştii au obosit să mai imagineze noi metode de-a mă amuza, de-a ridica schele ale vertijului, maligne fapte, rolul nu mai aparţine celor puternici, dar nici celor slabi, ca mine, poate că totul nu-i decât o secvenţă obscură dintr-un uitat jurnal."

"Start!"

Cele mai fericite zile se consumă în închisori, printre şoareci năuciţi de cianura gândurilor, se vând la piaţă, pe-o palmă de ghicitori, se pot viziona într-o cochilie a televizorului necrozat, substituind retina.

Cele mai fericite zile se-aud tropăind prin blocuri sfrărtecate de murdărie şi obscenităţi rozii, se pot injecta în ochii înţepaţi de noapte toxică şi de zi albăstruie, se bat pe ringuri şi în stadioane!

Cine are nevoie de-atâtea fericite zile? Poate cerşetorii de droguri bogate în vitamine, poate câinii umflaţi din pantofii atleţilor, poate melcii accelerând relativitatea nerăbdării, cine cunoaşte adevăratul răspuns?... Cine să scormonească alte substituţii de fericire dacă nu puţin detergent înveşmântat în preot calm, în gardian sau în omidă?

Cele mai fericite zile sînt cele găsite pe tipsia trotuarului, în chip de vechi bani râvniţi de numismaţi excentrici, triunghiulari savanţi, cele mai fericite zile stau în biblioteci pitite în marsupiul volumelor prăfuite de stagnare, cele mai fericite zile întruchipează vapoarele mândre prăbuşite în perdelele oceanelor, accesorii de prisos, lovite de fierul roşu al unei îngheţări premature...

"E alt debut, o nouă rămăşiţă?"

Mulţimi groteşti supraveghează cortegiul funerar al zilelor fericite, fotografiindu-le organele măcinate de atâtea spălări, de-atâţia colţi fioroşi — mulţi unicorni trişti? —, de frunzele plantelor carnivore... Mâine, dis-de-dimineaţă, vor apărea pe farfuriile ziarelor electronice, anunţând marea dispariţie, semn clar că fericirea s-a volatilizat, pentru totdeauna! De acum încolo, viitorul putea să respire uşurat...

"Pentru ceea ce se întâmplă nu vă dau nici un indiciu, nu stric surpriza acestei dimineţi reci, nici zborul de obsidian al numerelor de pe gleznele ecranelor păroase, pentru ceea ce plănuiesc nu-i nevoie de moarte, ci doar de corecţii majore. Căci ritmul continuă să facă ravagii printre babe de plută, e numai o altă zi a uitării...

Nici un avion nu zboară peste umbre, cochete rochii ispititoare, nici un tren nu spulberă liniştea pumnilor încleştaţi, nici o boabă de mazăre nu reuşeşte să hrănească raţiunea... Înseamnă că normalitatea dn nou a închis ochii, să nu mai erupă visuri, să nu mai clocotească suflete?

N-am cum repara cuvintele, n-am cum îndrepta arderile, orăsul e mai şiret ca niciodată, mi-a vrăjit ochii, mi-a fracturat falangele, accidentul a fost teribil... Câte maşinării complicate urlă în artere, atătea gânduri rarefiate se scurg inutil, umezind pereţi şi fotolii, decoruri ale unei revelaţii casnice. Rănile stau mai presus de bucurii, pe rafturile superioare ale existenţei, la adăpost de credinţă, dar mai aproape de ultimul semn de-a plana...

Fără vapoare, fără paraşute, doar cu înscrisurile stacojii pictate pe cămasă, crustă a inhibiţiilor mele veşnice, stau şi aştept, împreună cu voi, sfârşitul reprezentaţiei, de atâtea săptămâni... Pentru ceea ce se petrece acum nu vă ofer nici o sclipire de raţiune, nici o şansă iute, nu vreau să ruinez lumini şi nici echilibrul precar al zilei, vă las pe voi să ghiciţi ce anume se deschide, îmbobocind uşor peste teroarea faptelor mele cotidiene. N-am nevoie de soluţii, de creioane colorate decorând zâmbet, n-am trebuinţă de aplauze furtunoase şi de orgi grave, nici de bătăi de gong, nu!

Nici o şansă ca submarinul să iasă din valurile relaxate ale memoriei, e doar o minciună zugrăvită pe uşă, să sperie adolescenţii fără buze, să îngrozească bătrânii fără clanţe, să arunce în aer pacea metropolei. Să fie mai mult decât atât? Să fie şi altceva, penetrându-mi ceaţa deasă a minţii?

Nu detectez decât noi strigăte disperate, împănate cu încercări de sinucidere — clasic clişeu —, nu percep alte minuni concrete, moderne pete pe figura realităţii, s-au schimbat prea multe... Ce-aţi vrea să distrug, ce-aţi dori de la mine? Vocile interne nu-s capabile să-mi vindece stigmatele din pupile, oricâte eforturi s-ar depune aici...

Fără motoare cubice izvorând din inima dirijabilului, al sentimentelor, lipsit de coardele iluziilor prea filigranate, nu pot decât să închid complet moartea, între gratiile sufletului, lângă alte cenuşii artefacte, alături de toate celelalte victime ale inocenţei din viitor. Nu vă spun mai multe, vă las să vă chinuiţi până ce..."

Toţi cunoşteau cine fusese, ce rudimente de gândire avea, toţi ştiau de vinovăţia sa, nedovedită, de evenimentele tulburătoare care duseseră la decăderea omizilor, la claustrarea lui într-o ladă plină de obsesii, preschimbat în foetus piramidal dorind cristalul perfecţiunii.

Nu mai existau discuri, benzi sau înscrisuri povestind din ceea ce se petrecuse, cu atâta vreme în urmă, când încă mai era om, despre el circulau, şerpuitoare, pretutindeni, fel de fel de legende stranii şi basme terifiante, deşi fiercare îşi amintea succesiunea pală de fapte, voalate frunze coborând din memoria vremurilor, toţi posedau încă vii în minte metamorfoza şi sfârşitul perioadei de gestaţie în scaun, maturitatea târâirii şi înălţarea spectaculoasă peste văzduh, zmeu purificator al înţlesului lumii.

Viitori savanţi încercaseră, înzestraţi cu sofisticate echipamente şi rudimentare elipse ale intuiţiei, să colecteze şi să ordoneze rămăşiţele vocilor, senzaţiilor, ecourilor a tot ce existase, real, într-însul, dar nu reuşiseră decât în mică măsură, edificiul personalităţii sale colcăia încă de numeroase zone necunoscute, imaculate, terra incognita dintr-o hartă de haos.

Cele care vor urma se bazează pe mărturii vagi, zvonuri şi fragmente disparate, umile amprente dintr-un pseudo-jurnal, pestriţe elemente închipuind cu dificultate efortul monstruos de a reaminti tutoror de recluziunea şi gloria unui consumator de omizi, finalul său rol. În ciuda izvoarelor precare pe care le-am avut la dispoziţie în documentarea noastră atât de fatigantă, însă dorită a fi cât mai bogată şi interesantă, sîntem totuşi încredinţaţi că vom aduce puţină claritate în mâzga turbulenţei istoriei, evocând astfel momentele semnificative ale unui colaps privat.

[10:31]

"— E numai un început, nimic altceva...

— De ce afirmi asta?

— Pentru că doar începutul contează, restul vine de la sine, startul e important...

— În orice?

— Desigur. Nu-i importantă acţiunea, ci cum este ea pregătită să înceapă, naşterea ei!

— De ce?

— Fiindcă naşterea persistă în toate, o găsim oriunde, chiar şi în morminte, sau în vrăji, în amorţirea simţurilor, în...

— Năsterea reprezintă începutul!

— Exact... Năsterea e, întotdeauna, un reînceput, o reîntoarcere la zero...

— Urmează apoi unu, doi, trei, la infinit.

— ...dar niciodată nu vom ajunge la infinit, deoarece este impalpabil, e doar invenţia noastră, de-a pune barieră acolo unde-i imposibil de-a accede.

— Iar şirul de naşteri nu se termină, din moment ce nu există infinitul?

— Nu putem şti, s-ar putea să depindă de noi, la fel de bine cum s-ar putea să depindă de alţii ori de nimeni... Contează doar începutul, ce altceva să ne preocupe?

— Păi... sfârşitul!

— He, he, ce-nseamnă asta? Poate e numai un alt început, cu semn schimbat... Un anti-rol... Complementar semnal al vieţii...

— Din cauza aceasta oamenii sînt atât de fascinaţi de moarte?

— Da, pentru că moartea e similară începutului, când sîntem însă mai stăpâni pe situaţie, ştim anumite replici...

— Însă mulţi...

— Dar s-ar putea să mă înşel, desigur!"

Scriu despre grimasele muştelor purtate în locul hainelor, despre ghilotine trandafirii, multiplicând slăbiciuni de martiri blonzi, concep fel de fel de povestiri, dar nu-i pentru liniştea mea această trudă, n-aştept recunoştinţă din partea piticilor mineri, nici zâmbet cald, cu cacao, de la giganţi...

Mă întreb, cât mai îndrăznesc, de ce mai privesc la scaunul blocat din interiorul cetăţii intestinelor, ca o mărgică râvnită de cocoşi semeţi, la toate paiaţele care mă înconjoară, la gheţarul lăptos ce mi se scurge din ureche, anunţând sosirea celui de-al doilea potop — gânganie caraghioasă —, cum de mai am curaj în unghii să deschid dulapul plin de omizi râncede, sorbind ceaiul acestor gânduri vechi, trecute, dorind iarăşi fotografiile decolorate, instantanee candide ale rolurilor copilăriei, vrând aceleaşi însorite zile fericite, zburând prin frunze multicolore, de ce mai sper la o întoarcere?

[10:33]

"Nu pleca, trebuie neapărat să repari scaunul, să-i pui la loc ochii migdalaţi, stranii broşe, să-i ataşezi alte membre catifelate, albe şi perfecte, de marmură tânără, trebuie să-i aşezi ideile în ordine, pe tonalităţi şi îmbobociri, sortându-le după rang şi faimă, nu-l părăsi, nu se poate descurca încă singur într-o lume de poluate miracole, scaunul trebuie educat!"

Ascult murmurul verzui al muzicii corodate de interferenţe ascuţite şi voci metalizate, poate am nevoie de alt radio, de un nou far ghidând sunete către ţărmul liniştii, antena viguroasă ce mi-a crescut în spate, prelungire lubrică a coloanei vertebrale, seamănă mai mult cu o lamă de topor, înfiptă profund, să mă pedepsească pentru ce-aş putea realiza, rostogolind roz fluid de cuvinte, să mă sperie cumva... Dar nimic nu mă înspăimântă, nici târşâitul găndacilor de porţelan maroniu, fin, peste masa umplută cu munţi graţioşi de hârtii îngheţate — sloiuri de prisos ale pasiunii? — şi cerneluri policrome, nici schilodul de la uşă cerşind un dinte de aur ori o găleată de vorbe parţial digerate, nestemate false, nici faptul c-am rămas asediat de volumele groase, parcurgând coşmar plasmatic, prea lăptos uneori, sărind peste treptele normalităţii, mai sus credeam că se găsea scăparea... Împrejur, lângă câeje de fier şi pensule obscene, lângă butoanele telecomenzii negre şi ceaşca încă aburind arome de cafea tare, lângă clepsidra becurilor şi frigurilor, au prins să crească zvelte tulpini, violente liane, izolâdu-mă de fereastra de pe care lansam elicoptere uşurele spre pietonii pierduţi apoi la o partidă de biliard, m-am sufocat!

Însă continui să mâzgălesc foie impregnate cu acide umbre şi seminţii neştiute, nu mă pot opri din visul meu teluric, acela de-a distruge avioane rele murdărindu-mi cearşaful cu pete sângerii, de-a ajuta la maturizarea scaunului, el va fi fiul meu, unic simbol al păcatului etern, nu sînt capabil să apăs o tastă şi banda magnetică a acestei casete video să se oprească, pentru totdeauna, rolul să se termine...

Scenele de bal nu-s pentru oricine, aşa cum nici groaza din filme nu mulţumeşte pe toată lumea... Un miros bizar străbate jungla casei, ceva s-a ars probabil, nările mi-au fost preschimbate cu tuburi de plastic transportând oxigen, sînt conectat la un aparat străin, al cui? Cine coordonează aceste transformări, cine mă supune la chinurile de după...? Război!

[10:36]

"Străluceşte soarele, asemeni unui periscop auriu ieşit din coasta oceanului, este bucurie în pescăruşi alunecoşi şi scoici celeste, printre firicelele de cuarţ ale plajei bântuite de valuri largi, încă-i vară, pretutindeni, nu va ploua, nici nu va mai fi frig! În scenariu s-a prognozat că va fi permanent zi însorită, caniculară şi benefică, spre deliciul tuturor!"

Din nou, acasă în braţe, într-o cadă rubicondă, cu forme de contrabas, de plăcute rememorări ale trecutei sticle, cândva plină de cognac, îşi împlinea oglinda c-o reflexie târzie, speriindu-se de propriile sale riduri meandrate, elegante fire de fapte electrice, glorioase... Fireturile uniformei străluceau asemeni unei ghirlande prinse de tranşeele unui brad de sărbători, picioarele de lemn lucios acuzau ruginiri hibernale, cu toate că ştia oricine că aşa ceva nu putea avea loc decât în cutia cu mosoare amestecate, ale anti-realului, în boxa fetidă, a acuzaţilor. Dar pe el nu-l deranjau sunetele fanteziei clipocind în apa alburie, se scălda în visuri şi întocmea, conştiincios, minuţioase testamente, din cârpe prăfuite, aţe şi bumbi, credea că mai este valid şi neînfricat, călărind vulcanic prin stepă, în căutarea imortalităţii ori a măştii virgine a credinţei, pierdute de tribuni... Spitalul răsturnat, din pilulele luate întotdeauna îte trei — triptic al sfinţeniei medicilor —, după fiecare cină a tainei timpului, se dovedea răbdător, suportându-i toanele de toxicoman, punând în pericol integritatea mentală a locuinţei adormite de ger.

Dorea păpuşi de miere şi castele de nisip, nu mai suporta vaga felie de dureros concret, ci junduia după mări învolburate în asalturi azurii, submarinele atomice se dovedeau adorabile, ar fi vrut biscuiţi delicioşi stropiţi cu palid lichior, cofesiuni pisate cu străşnicie, încă o omidă, era înmormântat într-un căruţ nichelat — jilţpenibil — şi nu percepea lumea la justa ei valoare, credea că trăia într-un gogoşar de basm, într-un ştergar menit a ascunde cu pudicitate floarea roşie a realităţii, creierii îi fuseseră turtiţi de febră şi de amputări dureroase... Războiul cel crunt cu sinele cauzase numai nenorociri fioroase! Nu se mai putea trezi, deşi lucrurile în primiseră cu bucurie şi-l protejaseră de contactul intim cu exteriorul, să nu cumva să se îmbolnăvească de mulţumire, doar scaunul putea să furnizeze listing-uri de adevăr curat, decandat de candele şi iconiţe prospere, dacă ar fi vrut, însă nu era mai bine a-l lăsa pe muribund să viseze în pace la nemaipomenite aventuri tinereşti, la evenimente periculoase, nicicând derulate?... Iarăşi, în casa magică, părând biserică masivă, încărcată cu tămâie extrasă de pe compact-discuri, se petrecuse ceva deosebit.

"Străluceşte filamentul soarelui, precum un pelican aurit planând peste lacul albăstrui, vast, este fericire maximă în peşti şi gâze, printre tufele de stuf bogat, încă-i vară pe baltă, oriunde, chiar şi în poşete sau în cocoaşă, încă se pot polei clipele cu sarcasm şi nelinişte gri, peste tot, nu va ploua, purificând văzduhul, nici nu va fi frig!"

[10:37]

Despre ce altceva să mai scriu, imaginând sanatorii pentru mutanţi ca mine, pentru debile scaune încă nezămislite de părinţii lor incapabili de-a se jertfi îndeajuns? Despre ce omizi păroase să cenzurez afişul invizibil, îndemnând la relaxare şi orgii intelectuale?... Clopotele, neascultătoare, au început deja, prea timpuriu, să bată, sadice, anunţând că va fi din nou o înmormântare frumoasă, că va trebui să storc încă un necrolog din purulentele mele răni, intime declaraţii, din aceasta trăiesc, nu din culori virtuale pulsând pe ecranele calculatoarelor, nu din juisatul programării pentru orbi şi surdo-muţi, nu din supa milei unor stăpâni obtuzi! Nu, este inutilă această frază?... Unde-mi sînt ochelarii, unde-mi este sugativa, unde găsesc o şansă de-a resuscita un viitor mai optimist, gaură neagră a minţii? Crematoriul pe care-l folosesc a îmbătrânit, nu-mi dă veşti bune, oranj, nu-mi stârneşte apetitul, amar, cândva conversaţiile cu el erau agreabile, cândva învăţam mai mult, raşcolind enciclopedii ţipătoare în căutarea enigmei existenţei, furişându-mă în morgi pentru a pipăi, speriat şi totuşi curios, teşturile necrozate ale victimelor mele, cândva creierul îmi era perfect sferic, bol utilizat de vrăjitoare la minţit naivii cu închipuiri sentimentale, nimic nu mă poate face acum să redevin acelaşi...

"Mai trăieşti, mai vizionezi emisiunile favorite ale voyerilor? Mai ai puterea să întrebi dacă există cineva aici, în această celulă prevăzută cu proprii mijloace de procreere? Mai vrei să înalţi scaunul la rang de zeu al mobilei, mai ai piroane să-l ajuţi să fie răstignit?... Nu sta degeaba, adună cele necesare, colecţionează glasuri şi versete, râs şi împuşcături, sudalme şi imnuri, manevrează manetele realităţii, electrizează-ţi cititorii cu noi descrieri terifiante, impresionând bunul-simţ, ce aştepţi? Mai respiri, ascultând sforăitul graţios al nopţii ce se strânge între striurile încheieturii timpului, când vei fugi de tine însuţi, de atingeri prohibite, când vei alerga de rădăcinile paranoiei, de războiul cu vârstele ce-ţi cresc în gură, pe tabla pieptului, în jurul buzelor arse, peste resortul bărbăţiei, prea rapid sau prea tardiv?"

Pun degetele într-o menghină, ispititoare piesă de tortură a simţrilor, este o altă expresie a voluptăţii, îmi aduc aminte de ceea ce trebuie să fac, de faptele eroice pe care intenţionez să le etalez pe coperţile cărţilor mele neruşinate, pe rânjetul ipocrit al obiectelor spionându-mă neîntrerupt, n-aş fi prea îndrăzneţ?... M-am metamorfozat în scaun, abstract, asemeni unei teorii alambicate înţepând comănacele oblice ale matematicienilor, prea gazoase, m-am prefăcut în peniţă şi acum nu mai pot ieşi din căldura hârtiei, revenind la ceea ce eram de fapt, pe podeaua inferioară a normalităţii... Iar scaunul n-am reuşit să-l fabric, n-am destule abilităţi de tâmplar, îmi lipseşte probabil îndemânarea de-a înfăptui minuni sau nu posed suficient geniu în cearcăne, să ţin cum trebuie cuiele... Ce voi face fără el?

[10:42]

Simt prezenţa nevăzută a unei păsări a beznei, fluturând uşor din aripile ca nişte vâsle enorme, măturând fluviul gândurilor, poate-i o bufniţă pofticioasă, poate că-i vultur solemn, percep în mine, undeva, printre glandele endocrine, orbecăind pe culoarele trupului, tropotul a mii de armăsari de abanos, curgând către orizonturi, ieşind din corp o dată cu sufletul, lăsându-mă golit, ca un clopot de sticlă fără viaţă, nici măcar omizile nu mă mai vizitează, ca odinioară... Ce s-a întâmplat câtă vreme fost-am inconştient, cine a făcut ordine în caiete şi stilouri, în frizură şi lacrimi, cine a spălat dimineaţa şi a adus lumină aici? E prea târziu pentru a şti răspunsul exact, este zadarnică orice investigaţie amănunţită?!

[10:43]

Nimic nu se pierde, nimic nu-i real, nimic din ceea ce am aşezat colile veline ale prezentului... Ceva straniu şuieră aprig prin tuburile ticsite cu fluturi şi frunze îngălbenite, m-au invadat gângăniile şi asprele semne ale senectuţii, unde mai pot să mă retrag să lucrez în linişte?... Aici, în lift? Acolo, în crăpătura unei epistole noroioase, nicicând trimise? Aici, în butelia cu parfum oniric, drog al clar-viziunii? Acolo, pe o dischetă, stocând crima? Sub canapeaua maladiei incurabile, emiţând profeţii, peste teancuri de necitite ştiri?...

[10:44]

Într-adevăr, n-avea mult de mers, deja se înserase şi strada îngustă căpătase halouri violete, un fel de lavă tăcută, impresionistă, prinse să se caţere pe creştetul lubrifiat de ploaie al fiecărei clădiri bătrâne, pe orice gard, pe grijile rarilor pietoni parcurgând obsesiv drumul spre casă... Nu trebuia să se furişeze, timid, calea era eliberată de orice obstacol sau de vreun martor inutil, numai el, singur absolut, urca scările ciobite ale imobilului masiv, cu patină friguroasă, mai avea de ridicat doar treptele lipicioase ale unui etaj... Se bucura că nu întâlnise pe nimeni, nici o coajă de atenţie sau vreun fir de vecin tâmp, nu fusese văzut, era foarte bine, nu va putea fi identificat nicidecum. Mănuşile elegante din piele neagră străluceau metalic în bătaia acidă a becului gălbui înfipt în pulpa tavanului înnegurat de vreme, obturând amprentele şi intenţiile malefice...

Apartamentul era aici, uşa aceea gri, lipsită de număr, vizor sau inscripţii, inutil suna, soneria era surdo-mută, nu-i va deschide nimeni, trilurile nu vor răsuna decât în capul lui. Poseda însă uneltele potrivite, nu trebuia să producă adiere de zgomot, era necesar ca totul să se desfăşoare silenţios, plin de graţie şi taine, putea apoi acţiona mânerul sidefat al clanţei pretenţioase, încet, intrând cu grijă, casa oricum era pustie, scaunul avusese grijă, aranjase totul să-l întâmpine în pace... În suflet se scurgeau ordine extremiste, indicându-i să-şi pregătească arma şi să acţioneze rapid, fulger, nu putea să se împotrivească, trebuia să-şi grăbească finalul, voinţa şi degetele albite de emoţie, uniforma licărea de medalii îndepărtate, victima va fi pedepsită, negreşit!... De ce întârziau însă omizile?

Picuri de sânge proaspăt se prăbuşeau pe tegument, din gaura iradiind de neînchipuite nuanţe pulsatorii, se frângeau de hainele speriate, ca apoi cu neruşinare să plesnească pardoseala întunecată, amuţită complet de cele petrecute.

[10:46]

"Străluceşte, acrit, soarele, ca o pâine rumenă ieşită dintr-un cuptor incestuos, este bucurie uleioasă în cuţite şi în linguri tensionate, printre oalele bucătăriei năpădite de pudre aseptice şi detergenţi puternici, încă-i vară, desigur, aşa s-a anunţat la meteo, încă se mai poate fantaza, la adăpost de umbrele cu buline, într-un buncăr răcoros, nu va ploua, nici nu va fi sfârşit, rolul încă mai continuă! Sculptorii imortalizează surâsul arieraţilor valsând pe bulevarde, înconjuraţi de motociclete şi limuzine roşii şi negre, verzi sau albe, copiii pot mitralia în voie, în fiecare şcoală fumegând în colţul gurii realităţii, în orice vis, fără teamă de neguri şi furtuni, totul se dovedeşte extraordinar. Nimic nu va întuneca această scenă, aparent dementă, în libret s-a stipulat că va fi permanent un scaun valid, spre progresul tuturor..."

Am terminat şansele de-a mai juca un rol candid, pur şi catifelat, omizile m-au schimbat ireversibil, m-au determinat să-mi părăsesc solitarele deprinderi, să atenuez vuietul gâlgâitor al imaginaţiei zemoase, să abandonez fructul cel mai drag al minţii, scaunul, s-au dărâmat interdicţiile de-a ieşi în lume, izbăvitor, de-a ilumina hâd peste tot, în ipostază de fluture orbitor, nou stadiu al înţelegerii. Regăsit sub bolovanii literelor, strivit de propria mea greutate, a confuziei, nu trebuie să scriu nimic, voi fi externat, liber şi mântuit de obsesia vinovăţiei unui rol...

[10:47]

"Ia-ţi rămas bun de la toţi, de la scaunul prietenos, de la omizi, de la silabe şi de la picturi, de la muzică şi de la calculatoare, de la exploziile de entuziasm solid şi de la cenuşii depresii nervoase, vei fi aşa cum ai vrut! Adio şi sa nu te mai vedem niciodată, handicapaţii n-au loc în lumea noastră perfectă, nicicând!"

[10:48]

Mânca omizi.

"Speranţele nu-s decât impotenţă abia mijită, mucegăind prin sertarele bronzate ale cosmosului, nu ajută la ucis timpul, trebuie găsite alte mijloace de a zâmbi, de-a zbura peste momâi prietenoase, de-a afla nanice efecte de amuzament!"

Se plictisea, le savura păroasele şi delicatele arome şi apoi sughiţea, verzui. În curând, poate se va transforma şi el în omidă şi va fi spaima frunzelor, încă fluturând nestingherite pe scheletul drept al copacilor din apropiere, călăul vremii senine. Afară, vântul răvăşea capete de jucării abandonate şi paşii trecătorilor slabi, purtând drept pălării colivii de berze gigantice. Poate că va ploua, poate că trompetele cafenii ale după-amiezei de toamnă vor răsuna strident, speriindu-l...

"A face trigonometrie solitară, a minţi clipele cu un cerc de extaz fals, a nega realitatea din cuier, atârnând nucile altor obsesii, nu-s toate doar deşert interior?"

Şi atunci nu va mai fi. Capabil. Să îngurgiteze, cu poftă dementă, potenţată de reverii colosale, omizile nevinovate foşnind sub un clopot larg, de cristal superb, pe masa învecinată, aşteptând, cu resemnare clisoasă, sfârşitul. Multe se puteau petrece aici, calamităţile viguroase transpirau în sala de gimnastică a destinului, doreau să pedepsească oamenii, fructele, lacurile, chiar şi omizile, pentru atâta stagnare şi sedentarism, lipite de miezul umed al fiecărei secunde.

"Ce înseamnă să nume de scaun, să fii renumit pentru un arbore genealogic având spătarul prea stufos? E numai infatuare?"

Conductele camelionice, cândva braţe neamorţite, picurau sângerii, simulând miniaturi mozartiene prin umezeală sprinţară, cocorii deja migraseră spre Poli, nu mai rămăseseră decât ultimele omizi, ultimele anunţuri, ultimele griji, ultimele creiere, încă nedefrişate de viscol sau de electrice obsesii şi manii. Dar pe el nu-l interesau astfel de divagaţii şi credinţe pseudo-filosofice, avea chef să înghită, înhăţând sălbatic, omizi, verzi, cât mai multe, cât putea, ajutat de un borcan. Cu dulceaţă de vişine. Şi de un bidon. Plin cu must proaspăt trezit. Petrecere, s-ar fi numit, dacă n-ar fi trăit solitar, prins în bolduri înalte, între patru pereţi capitonaţi, cu urme roşietice, de scurgeri neidentificate, încă... Muzica bătea tobele plumburii, cu bestialitatea gamelor minore, în tonalităţi fracturate, revendicând fiecare zid, într-un efect stereofonic de cataclism sonor, halucinant!

Ce gustoase erau, le întindea grijuliu în siropul acrişor, apoi le savura încet, fără grabă, ca pe o gumă de mestecat straşnică, trăgând la final câte o duşcă pentru a face loc următoarei victime... Astfel, treceau minutele, grupate în mulţimi compacte evadate din tratatele de analiză matematică, urmate şi de orele toropitoare, bile semi-lichide, ejectate de paranoia unui alt chip surrealist, nu-i păsa că se înserase complet, atâta vreme cât poseda omizi totul era în regulă. Pendulele topite din şifonierul de zgură se prefăcuseră în coloane dorice, pietrificate de praf şi de nepăsare extremă, casa nu mai avea mult pâna a se transforma în spaţiu al decrepitudinii permanente, nu lua în seamă crăpăturile cât colţii de elefant sfâşâind obrazul încreţit al tencuielii, varul albicios-vernil tapetând cu pulsaţii groteşti colţurile încăperii fetide, stratul gros de mâzgă mişcătoare de pe parchetul chelit definitiv.

"Şi cât din om a fost metamorfozat în târâire?"

Încă o omidă, umflată porţie scurtă de culinar nesaţ, un alt pahar golit cu lăcomie, apoi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi aceleaşi gesturi multiplicate de oglinzile fractalilor dezvoltându-se în voie prin intestinele labirintice ale camerei, sufocând concretul, aceleaşi clipe feerice, aceleaşi strâmte idei strangulate de periodicitatea ţicnită în care se bălăceau, la infinit...

"Fiindcă nu-i decât un început, reţine!"

Ar fi dorit, poate, să curme asemenea cerc vicios, dar lenea guverna harnică, nu-l lăsa să mai şi gândeasca la altceva înafară de omizi, atât de firave, minunate, bijuterii nepreţuite, deja le iubea cu toata fiinţa sa, roşu, la maximum, atât cât era capabil, nu putea să se despartă de imaginea lor, de ceea ce simbolizau.

"Dar dacă ele ar fi fost sau ar fi avut sentimente, atunci le-ar mai fi vrut balaurul? Zi-mi, bunico!"

Nu rămăseseră prea multe, le decimase cu o superioară cruzime, cea a foamei supraponderale, de-a fi celebru, de-a deţine controlul, hotărâse totuşi să păstreze o parte şi pentru a doua zi, poate şi pentru a treia, pentru a nu ieşi în căutarea altora, îi repugnau vânătorile matinale, pe plajă. Doar una, apoi gata pentru astăzi! Negura violacee pătrunsese şi aici, bezna flască înfăşurase cu fermitate obiectele încăperii, orbindu-le umbrele, acum putea dormi în pace, sătul şi mulţumit, depăşise recordul la consumul zilnic de omizi, putea răsufla uşurat că-şi făcuse datoria, cu prisosinţă...

"Dar rolul?"

Deja sforăia, horcăind ca un mistreţ, greoi, mângâiat de visuri machiate de verdeţuri gigantice, de tulpini tinere şi păduri magice, ispitindu-l cu suave arome, cu clorofila lor bogată, năucindu-i percepţiile, iar din burta umflată, trecând cu greu de bariera stacojie a ombilicului, ieşeau dintr-însul, evadând în şir ordonat, ca într-o progresie calmă, parcurgând parcă o cale a mătăsii ori un drum oniric al laptelui cosmic, înspăimântătoare, mii de omizi grase, diforme, mature, puternice, năpădindu-l ca o iederă şiroindă, albicioasă, de neconceput, îndreptându-se ferm spre locul unde erau depozitate suratele lor cruţate în această noapte.

"Nu pot să vă spun mai mult!"

Ajunse acolo, la destinaţie, cohortele dese de creaturi pufoase penetrau poarta de sticlă şi se alăturau cu dragoste omizilor captive, până când intraseră toate, în întregime, asigurând poftele deformate ale omului infect prăvălit inconştient pe un scaun scund. Aflaseră despre crimele înfăptuite, afectele clisoase, cunoscuseră toate faptele şi trăirile lui, plănuiau acum să-l pedepsească, anihilându-i coşmarul spumos, complet, pe vecie...

"Înainte de-a pleca mai trebuie să-ţi culci pruncul, în scaun preschimbat, să-l alăptezi cu trei poveşti mari, cu trei mijlocii, apoi cu trei mici, să nu uiţi să-i dai şi culori ardente, hrană pentru suflet, mai este necesară şi întoarcerea pendulei cu capul la perete, să nu observe cum erup visurile, dorinţele de-a rămâne, înainte de-a părăsi mobilele să nu cumva să le ignori murmurul slab, geamătul trist, să le ştergi de stratul melancoliei! Sînt multe de realizat, ai pregătit bagajele? Pune-ţi conservele cu citate celebre şi ciorapii conştiinţei, nu uita ca rucsacul să fie plin cu ferigi, melci, panglici, simple amănunte ale unei butaforii interne, nu privi înapoi la ceea ce se întâmplă cu scaunul tău, nu-ţi fă griji, va creşte mare, nu trebuie să te mai gândeşti la el!...

Drumul va fi lung, poate îmbibat în felurite primejdii, poate lin şi uscat, poare că nu-l vei urma şi vei considera că o altă cale va fi fost mai potrivită pentru ceea ce doreşti să realizezi, să speri. Înainte de-a pleca, mai aruncă un ban de privire în fântâna de pe masă, au rămas câteva omizi, să nu uiţi nimic, înveleşte-ţi pentru ultima oară copilul, aranjează-i tapiţeria, în curând totul nu va deveni decât amintire fadă, presată într-un ierbar electronic, alături de antice holograme, lângă alte scaune pe care le-ai părăsit, cândva, în memoria ta de calculator...

Adio! Toate omizile trebuie să părăsească scena acum!"

[10:30]

În casa albăstrită de crema nopţii instaurate brutal nu mai existau mobile, alt fel de obiecte, nu se mai remarcau nici măcar haine sau becuri, toate fuseseră evacuate de viforul viitorului, vândute anticarilor pe vreo foiţă de platină menită a polei mândria, geniul, neputinţa... Doar un singur scaun, drept şi modern, mai vieţuia pustiului înconjurător, îmbiindu-l să-l distrugă, să uite tot ce se va întâmpla, odinioară, parcă-i şoptea dulceag să ignore că şi-a pierdut picioarele, identitatea, omizile, direcţia. Fusese constrâns, astfel, să joace un rol straniu, acela al unui scriitor prea blajin, nu reuşia să suprime înregistrările incomode din interior, să anihileze timpul! Cele mai fericite zile trecuseră...

"Stop!"

M-am privit în mandibula ferestrei şi m-am văzut diferit, metamorfozat parcă în scaun, plin de zemoase năluciri, travestit sinistru într-un sanctuar de senzaţii indescriptibile. Eram trist, iar măciuliile incandescente ale becurilor nu fumegau decât o nouă paloare, mai abjectă ca niciodată, eram pierdut prin culoarele ţesuturilor nervoase, lipsit de busolă, asemeni unui navigator incompetent dorind să descopere alt traiect spre mirodeniile nebuniei.

Omizile săpau în haine, fusesem ornat cu iluzii fetide, cu mucilagii de încropite simfonii funestre, aş fi putut să le ignor ori să le iau din mine şi să le arunc plin de silă, însă totul ar fi fost de prisos fiindcă deja eram contaminat, iremediabil, victimă a propriilor mele speranţe. Ce trebuia să fac, unde puteam să mă ascund de privirile hulpave şi usturătoare ale oamenilor spionându-mă de la fereastră, căutând a mă lapida în poze incerte, exhibiţie a năclăirii de cenuşa coşmarelor?

Mi-am amintit că şi altădată fusesem considerat proscris, ţintuit pe-un scaun infam, la îndemâna numerelor, alături de hoţii de suflete — îndrăgostiţii — şi de cămătarii uleioşi — martirii —, eram prea absurd, aninat de buchiile cerului, spânzurat peste toamnă... Nu mai conta nimic, nici tortul amar din buze, nici frişca derulată peste ziare, nici portretul meu chinuind senzorii pictorilor, eram prea solitar, drogat iarăşi cu muzică roz, cu mierea străvezie a durerilor interne, cum mai puteam rezista?

Oamenii aşteptau să le zâmbesc, să le fac prieteneşti semne cu mâna, să răspund aplauzelor şi convoaielor de ţipete extatice, ale spectatorilor mei fideli, toţi mă doreau viu, pe scena împroşcată de petarde şi gloanţe multicolore, pierdut printre decoruri ieftine, puştii râvneau la jucăriile mele triunghiulare, cu inserţii bizare, lăcuite neobişnuit, mirosind a vanilie şi a sămânţă de rodie, toţi aveau nevoie de mine, de pielea mea neobişnuit de albă, de ridurile mele adânci, de tatuajele păsărilor spiralate ieşind din ochiul ombilicului, de urechile mele zdrenţuite de sute de strune elastice, de inima mea tetraedrică, de lemn de esenţă moale, de pupilele mele calcinate în atâtea peisaje inimaginabile, de coşmarul picurând din tălpile mele lucioase, în fiecare noapte, storcând un nou elixir, toţi aveau chef să mă observe trişând, căzând în cer, peste câmpiile de smarald ale noii mele existenţe.

Nu mă puteam dezamăgi, deşi dinţii reflectaţi în geam aveau cu totul o altă părere, nu mă puteam păcăli, omizile erau mai presus de orice glumă, nu aveam decât să fac pe placul tuturor, divizat în mii de măşti camelionice, în lifturile zbuciumate ale vremii, fardat gros cu lama toporului meu favorit, cel cu care-mi tăiasem odinioară venele, cufundat în cada mea de militar infirm, eram doar un simplu actor, înnebunit de omizi, înlănţuit pe scaun, rolul trebuia să fie perfect până la capăt!

07, 20-aprilie-1997 / 19-septembrie, 26-decembrie-1998
05-martie, 26, 27-mai, 26, 27-iunie, 01, 06-iulie,
26-august, 05, 13, 18, 24-septembrie, 02, 04, 09, 10, 22-octombrie-1999
14-august-2001 / 20-septembrie, 31-decembrie-2002 / 02-ianuarie-2003