[Foc I]

"E iar fum în artă, este doar o sufocare lentă, pentru a înnebuni complet, gîtuind noapte şi dimineată renăscând iarăşi în chip de flacără, e iarăşi o miasmă a expresiei ciudate picurând din statui, ficuşi ori corăbii, numerele pulsează în locul oamenilor, iar tu nu mai reuşeşti să exprimi nimic... Cui? Nu-i nimeni aici, printre tăceri exfoliate şi striuri de discuri vechi, alături de ecranele holografice încălzind pereţii cu aceleaşi explozii de prisos, accidente standard, descrise detaliat în manualele de utilizare a morţii! Într-adevăr, nu-i nimeni, liniştea fumegă pretutindeni, victorioasă, ea te ajută să-ţi ascunzi slăbiciunile sub o mască de nepăsare sălcie, poate că deja ai dispărut, nimeni nu mai are nevoie de foc, poate că flama nu-i benefică acum..."

[Foc II]

Fermecat de primăveri de şerbet, incendiat de duhul rotitor al fanteziei, aproape de mîntuire, dar lipsit de chemări, stătea ascuns prin muzee, oglindit de poduri expresioniste şi de girafe evadate din surrealism... Era un artist ciudat, cocoşat peste strunele tablourilor întruchipând un instrument muzical la fel de bizar, nu putea să aleagă vreo culoare dacă nu simţea ce sunet ar răsuna din ea, la atingerea privirii pe pânză... Nu încerca să picteze, ci mai mult să interpreteze simfonii prin tuşe adânci, scufundate în spiralate acorduri, prin polifonia juxtapusă a mesajelor foviste, a curbelor duioase ale barocului, a cuburilor moderniste ale viziunilor sale toropitoare... Asuda în travaliul său colosal, straşnic încarcerat în artă, nu mai putea ieşi din fermecatele nuanţe zămislind ecouri indescriptibile, nu mai avea sens să trăiască fără asemenea minuni ale geniului dublu! Creaţiile stranii îi duseseră faima oriunde, adunând curioşi şi mari cămătari ai artei, afişele îi purtau cu non-şalanţă chipul hâd, dar enigmatic, în toate zările, era mai mult decât popular, era mai mult decât iubit sau invidiat, părea un vrăjitor al noilor vremuri, alchimist la îndemâna ovaţiilor nesfărşite ale celor care-i apreciau terorile bivalente. Cochilia unde vieţuia în permanent crepuscul începuse a fi invadată de prea numeroase măşti, de prea insistente valuri de umbre ciuruite de rapacitate, voia să se mute, într-un loc total necunoscut, ferit de oameni, de icoanele slinoase ale admiraţiei, nu mai putea sălăşlui în muzeu, ar fi fost mai potrivit un bârlog, prin vreo pădure a somnului, vreo cazemată pitită sub platoşa deşertului... Astfel că, într-o zi, nimeni nu-l mai văzute vreodată, dispăruse inopinat, împreună cu toate creaţiile sale extraordinare, parcă nu fusese nicicând aici... Glasuri, mai mult ori mai puţin avizate, presupuneau că s-a ascuns în turnurile de fildeş de la capătul gândirii, altele îl căutau febrile printre scoici şi pietricele, unii doreau să-i copie meşteşugul, dar nu reuşiseră decât să oripileze simţurile estetice, nimic nu putea lua locul dublului artist. Treptat, lumea îl uitase, ştirile fuseseră invadate de stropii toxici ai altor evenimente incitante, afişele se volatilizaseră în ploi şi focuri, fuseseră substituite de figura strălucitoare a unui misionar celebru, însoţit de roiuri de câmile zburătoare, aducătoare de prosperitate electrică... Apoi, urmă o halterofilă de gheaţă, capabilă a atârna de cerceii gheţarilor, dăruind omenirii spectacolul mult-aşteptatei glaciaţiuni.

[Foc III]

"Lumea a fost evacuată, doar lucrurile au rămas, sperând în iertare catifelată, te aşteaptă să le corupi forma, să zbori peste ele, calcinând orice urmă a crimei, timpul este doar aşchii, prăbuşindu-se în sine, trebuie să faci ceva, măcar acum! Nu-i nimeni aici să-ţi asculte plânsul peste mobile, respiraţia din dulap, zăpada presărată pe covor, imaginile colapsează o dată cu toate dorinţele şi visurile, nu vei deveni niciodată real piroman! N-ai atâta curaj în plete, nu posezi atâtea miracole în calendarele ce-ţi substituie falangele, eşti numai un ratat, înăbuşit de fumul propriilor tale obsesii, focul deja a izbucnit, de mult..."

[Foc IV]

Peste ani, când deja nimeni nu mai auzise de notoriul artist straniu, în oraş sosise o echipă de grădinari oranj, purtând pălării cubice şi harpe semi-topite, ceasuri măsurând creşterea plantelor carnivore, puteau vindeca orice boală, erau în stare să creeze parcuri minunate, doar cântând puţin, apoi vopsind frunzele arborilor cu lichidul aromat turnat cu grijă din jobenele lor atât de interesante. Stârniseră, şi ei, uimire printre locuitori, fuseseră intervievaţi şi fotografiaţi îndelung, dar nu reuşiseră decât să zâmbească sfioşi spre reporteri, să clipească mărunt la obiectivele camerelor video, să şoptească apoi că ei sînt numai nişte mesageri ai unui neştiut artist... Doriră pe urmă să viziteze muzeul principal al metropolei, însoţiţi – ca de obicei – de cârduri de gură-cască şi fastuoşi oameni ai legii şi ordinii, urcaseră în balconul larg al clădirii acestui impozant lăcaş de artă, fără a lua aminte la nici o pictură, la vreo sculptură, plutind parcă deasupra dalelor sălilor încărcate cu nestemate ale civilizaţiei. Cu toţii aşteptau să audă dezvăluirea vreunui secret ancestral, relicvă de înţelepciune milenară, cu toţii credeau că vor expune alt tezaur de idei providenţiale, purificând viaţa, liniştită deja, a citadelei, dar nimic nu se întâmplă din toate acestea, cei patru grădinari îşi alăturaseră pălăriile perfecte, dând naştere unui cântec suav, vrăjind pe dată asistenţa, iar pe măsură ce sunetele pluteau peste clădiri, desfăcându-se în aripi diafane, vernil, lumini repezi prinseră a pulsa în pieptul fiecărui martor al acestui eveniment tulburător, încercând a disloca sufletul din pumnul încleştat al trupului...

[Foc V]

"Nu-i nimeni aici, frigul a strâns toate pasiunile şi ideile, toate fotografiile şi scenele de altădată, viermii şi-au făcut datoria şi au metamorfozat lumea în decoruri caraghioase, n-a existat nicicând fum, n-a luat nimic foc, a fost doar o viziune înceţoşată, provocată de euforia hibernală ce te-a ros complet! Nu-i nimeni să-ţi spună că eşti bolnav, că mintea ţi-a luat-o razna, depăşind bariera normalităţii, umbrele se dizolvă în chip de cuvinte amărui, desfăcând o altă etapă a vieţii, fumul a devenit simplă existenţă... Cum credeai că vei reuşi să te incendiezi şi astfel să te purifici deplin?"

[Foc VI]

Era mesajul bătrânului artist, revenit prin ultima sa creaţie să conducă armonia, să vibreze coridoarele de energie ale oamenilor ce-l îngropaseră de demult, pe nedrept, în muzeele nevizitate ale uitării, să-i înalţe în culoare, către infinit. Sorbind o clipă din fiecare, ajunsese iarăşi tânăr, experimentat strateg al artei, gata de-a învăţa omenirea că singurătatea nu-i singura soluţie de-a te sacrifica, nu-i unicul răspuns la ispita gloriei. Nu mai putea sta ascuns prin muzee, la umbra rotunjită a şevaletului său special, nu mai avea sens să-şi continue chinul, rupse fiecare pânză, distrusese toate strunele nemaiîntâlnitului instrument, n-avea rost să captureze cosmosul în sine, oamenii oricum aveau nevoie de altceva, de magi mai blânzi, de flăcări palpabile, de gingăşia râncedă a momentelor de pasiune veritabilă, ceea ce făcuse în trecut nu însemnase decât irosire! Coborât în grădinari, dădu foc la muzeu, stârpise orice sunet şi nuanţă, auzul şi văzul nu însemnau acum nimic, doar amăgiri drogând spiritul cu nesaţul unei imaginare lumi, prea tulburătoare... Uimit de metamorfoze, într-o aureolă de răcoroase descântece ale firii, exaltat, dar şi sfios vestitor al finalului, nu-i rămânea decât să închidă între palme toate închipuirile, umbrele oamenilor, percepţiile extrasenzoriale ale torturii interioare, ca apoi să dispară pentru a doua oară, definitiv, lăsând omenirii doar mirarea şi râvna de a-i înţelege, cândva, gestul de piroman...

[Foc VII]

"În fum, legat de melcii timpului, nu vei ieşi din teroare, nu vei supravieţui arderii celor mai profunde fapte, nu vei coborî din zările creşterii, vei stagna, răbdător şi blând, asemeni apei pândind focul... dublu dar al artei."

= 22-iunie-2003 / 20-ianuarie, 15-mai-2004 =