"Stai şi învecheşte-te pentru mine, ca un ceai fabricat de viole. Dresează-mă, ia-mă, suie-mă, cunoaşte-mă, uluieşte-mă, taie-mă: cu tine!

Eşti doar o fetiţă cu buzunare prea mari, aruncată pe o hartă de neînţeles, ar trebui să te opreşti, aici, acasă la mine, să decorezi faianţa şi covoarele, să te am în momente de cădere melancolică, de crize ale personalităţii. Am putea inventa jocuri bizare, în care să fii mumie, înfăşurată în sute de pagini, petale scrise, rupte din cărţi, iar eu să mă prefac orb, căutînd pasaje celebre, desfăcîndu-te treptat, jupuind astfel strat după strat, pînă la tegumentul tău nemaipomenit de alb...

Haide, rarefiază-mi depresiile, agită-mi nervozitatea, decantează delirul, înveseleşte-mă, mişcîndu-te prin casă, schimbîndu-mi umbrele, vorbele, durerile, aşteptările...

Sînt singur, scufundat în stranii situaţii, parţial născocite, la îndemîna maşinăriilor gelatinoase, frînt de anii ce-mi apasă peste plămîni. Tu eşti zburdalnică, vrei paiete şi salturi mortale, doreşti reflectoare dulci, ovaţii fără limite. Ţi-au crescut cozile, cîndva împletite atît de sofisticat, nu te mai pot bucura cu glume ştirbe, cu gesturi de bufon! Drumurile devin tot mai late, şerpi unduitori, zilele se fărîmiţează, plouă prea mult aici, împrejurul meu. Ai nevoie de soare uriaş, întins peste acoperişuri şi bulevarde, căldura îţi va prii, te vei înzdrăveni definitiv, ca o floare rară! Ţine minte însă ca pielea să fie imaculată, lapte extraordinar, porţelan intangibil, să emiţi luminozitate aparte, clară şi totuşi enigmatică!

Nici o mutare de rămas-bun, ia-ţi păpuşile tronconice, culege fiecare bumb de copilării, părăseşte-mă, lasă-mă, evită-mă, ascunde-mă, chinuie-mă, acum! Nu te prăfui, viaţa este tot mai preţioasă, vibrînd în fiecare minut, rostogolindu-se peste cascade şi nisipuri!...

Nu mai eşti o copilă de zinc, asemeni vreunui automat ordinar, ai căpătat o altă postură, gîndurile-ţi sînt profunde, sonde ce-mi desluşesc neputinţele şi blocajele, du-te, către oceane de smarald, dincolo de coarda orizontului, totul va fi diferit, mai falnic şi incitant, probabil, mai primejdios ori emoţionant, uneori. Încuie-mă aici, într-o paralizie a voinţei, aruncă vechiturile, nici o strălucire suplimentară, pleacă, discuţiile s-au sfîrşit!"

Nimic din văzduh nu erupe peste oraş, să-l corupă iarăşi cu pucioasa unor sărbători, cu declinul unor întrebări. Nimic din nori nu împunge pietonii risipiţi pe alei, contaminîndu-i cu răzvrătire subtilă. Este linişte, paravan contra visului, este totul în ordine, ornat pentru dezgust...

Se priveşte în lobul oglinzii şi constată că ridurile i-au rămas aceleaşi, lipicioase inscripţii, se uită la ceasuri şi constată că încă mai are vreme de reverii sîrmoase, să-şi perie pleoapele, să-şi adune tatuajele, se minunează cît de proaspete s-au păstrat buzele, cutele unor iubiri de demult. E încă frumoasă, ca o florăreasă de lux, nepăsătoare la vrajbă meteorologică, la jazz-ul ştirilor oţelite, vrea să se distreze, ca odinioară...

Camera străluceşte de-o ceaţă aparte, filtrată de aparate sofisticate, păstrînd curăţenie azurie. Nimic nu va putrezi, nimic nu va mai fi acoperit de praf, nici o umbră ilegală nu va trece! Luminile păzesc franjurile, obiectele nu crîcnesc.

Doar ea îşi imaginează alte rochii, rîuri de modele şi cromatice desfătări, se rostogoleşte prin lanurile modei, vrînd să-şi aleagă spice de safir, lujerii unor cizme colosale, petale de cercei parfumaţi... Fanteziile sînt purtate de mareele raţiunii, juxtapuse realităţii, nimic nu poate fi adevărat. În definitiv, nimic nu mai are însemnătate, principalul este să se bucure de ceea ce are la dispoziţie acum. Fără trufandalele din viitor, dar cu încredere în unduiri şi curenţi subterani, va reuşi să se facă remarcată, negreşit!

Galbene întinderi, limitate doar la clădirile decupate la margine de orizont, incerte metamorfoze ale anotimpurilor prea uleioase, scufundări în goarnele nopţilor şi ramurile altor evenimente violete, toate acestea apar în ziare, pe afişe aride, în difuzoare, pe stîlpi... Este în continuare relaxare, fluid atotcuprinzător...

Globii oculari fixează petele policrome fulguind prin încăpere, în ritmul aproape imperceptibil al unei melodii ce-i răsună de zile întregi în cubul capului, rezonînd cu indescriptibilele amintiri fondante... O poftă abstractă îi ciupeşte obrajii, simulînd un pizzicato vioi, îi pomădează fruntea, poate că e numai o impresie datorată fondului de ten. Un torent de emoţie o învăluie pe nesimţite, făcînd-o să-şi perceapă deziluziile sticloase, bile fără ţintă clară, determinînd-o să-şi evalueze trăirile, să se întrebe ce a realizat.

Nimic nu mai are strălucire, vîntul a zvîntat faptele, citadela e amorţită, ca după o anestezie inexplicabilă, traficul a devenit o raritate. Somnul masiv trebuie să pîlpîie în toate, prin clădiri gri şi săli de muzeu, prin parcuri, peste poduri, tăcerea va învinge orice obstacol!

Un hău bizar porneşte din centrul retinei, lărgindu-se către exterior, înşfăcînd spaţiul din jur, făcînd-o vulnerabilă la orice modificare a realităţii. De ce stă înaintea atîtor geamuri reci, focare de atenţie străină, de ce trebuie să zîmbească tîmp, în vreme ce îşi taie din trup, dăruindu-l unor microscoape flămînde, înzestrate cu ghete boante şi trabucuri ordinare? Cum de-şi suportă peruca, veritabilă mască pitind arderi cameleonice, zvîcnete automate, dictate parcă de arcuri electrice? Fugile de-a lungul vitrinelor n-au sens, plînsetele deteriorează spaima încolăcită profund.

Veiozele atrag halouri onirice, balansînd oranj peste mobile. Instalaţiile de aer condiţionat sorb orice contradicţie, fiecare punct de inflexiune a concretului. Nimic mai plictisitor, muiat în perfecte reguli, de ani aceleaşi... Nimic nu crapă jocul perpetuat pe canapea, atîrnat de draperii, rotit de pahare, totul a rămas nealterat, straşnică stagnare!

Se observă în tablourile mişcătoare din tavanul holografic, nu-şi recunoaşte figura, nu mai ştie cine este, se simte tot mai rău, pe trup are presărate vini tot mai multe, tumefiate ordine, răni triunghiulare în care zac fetuşi minusculi, verzui mortăciuni... E devreme, suita ţipetelor n-a pornit, întîrzie să-i ocupe coardele vocale, dar ceva străin îi caută vulnerabilele intrînduri, a devenit un ţărm cu prea numeroase sertare, melci ai mîndriei... Ploaia albă îi stropeşte grădina simţurilor, ca apoi terenurile să poată fi forate pînă dimineaţă, dincolo de barierele aşa-zisei normalităţi.

Senectutea se tîrîie prin conductele ruginite de tristeţe, coboară spiralele scărilor, se agaţă de antene şi de arbori, corupe greaţa citadelei, nimic altceva nu se mai poate întîmpla!

"Ascult statui, dărîm frică, o nebunie îmi saltă pe umeri, ca o blană uriaşă acoperind soare, sînt un zeu bizar, spart în marmură roşiatică, întins peste verdele discursurilor cu frac. Nu am cum scăpa de aceste detalii, nu pot distinge realitate, e totul prea nebulos! Incerte idei, colonii de expresii dezgustătoare, tăvălite în otrava artei?

Criza este aici, pe craca becurilor, secretele se coc, într-o adiere adulmecată de pacoste purulentă, trebuie să fug, să cad pe primul suflet, deghizat în martir cu pelerină pioasă, machiat cu noi broşe de sînge... Cîte deraieri de la armonie, tot atîtea însorite dezastre interioare, tragedii imortalizate pe pagini eterice, intangibile declaraţii.

Muşc din carnea icoanelor, penetrez oglinzi şi vindec erori impardonabile, poate că ipostaza de vraci feeric nu-i chiar atît de rea. Simt o ameţeală gălbuie care îmi colorează degetele înzestrate cu plăgi metalice, percep foşnetul şanselor de-a fi salvat pe-un disc, modernă arcă prezervînd orice păcat... Nu-s capabil să mă eliberez, ca o reţetă medicală, să fiu dispus a muri mai curînd, într-o baie de public de vată, într-un creuzet virtual!

Barierele persistă, ciugulesc monede în ritm mozartian, nu sînt mulţumit de-atîtea colţuri, de limite infinite, voalate expuneri... Mi-ar fi de folos judecăţi mai crocante, părţi dintr-un exod superior, destinat doar drogaţilor cu abis. Mi-aş dori o turmă de săpun, mărşăluind să spele concretul, să înlăture mîzga din pupile, depunerile de flori la căpătîiul laşilor!

Criza e aici, ca un spin unduindu-se cu nonşalanţă, lăsînd urme de naşteri în lumînări. Dimineaţa aceasta mi se pare mai bizară, învăluită în edicte sobre, în regulamente sardonice, în simple pedepse! Este semnul că ar trebui să evadez din pantofi, să merg desculţ pe cărbunii aprinşi de extaz, să mă afum tot mai mult, uscîndu-mi plînsul, este oare necesară o vindecare?

Rup din fibrele vertijului, îmi amplific percepţiile extra-senzoriale, mîinile mi-au devenit mozaic de atingeri, partituri injectate cu revelaţii grase. Sînt o jivină stranie, sînt poleit cu mărturisiri absurde, amare dedicaţii. Înspăimînt momîile ce-mi zic discipoli, lingîndu-mi pixelii cu care stropesc tablele legilor mele apocrife, îngrozesc eşantioanele reprezentative ale idioţilor ce fluieră în biserici academice, martirizez memorii şi mă împart, fierbinte, împreună cu ploaie acidă, cu mormanele de gunoi, cu maladii incurabile!

Nici o şansă de reabilitare, sub treizeci şi trei de minute de tăcere, delfinii mi-au scăpat, la fel şi rododendronii ori caloriferele, sînt singur, trasat de laser pe calote glaciare, peste hărţi lubrifiate cu inexactităţi de iaurt. Publicul e mort, învins de haos. Clopotele par inflorescenţe veştede, premature anunţuri negre...

Criza e aici, alungită pe mine, plapumă ce-mi încălzeşte capacele, manetele, cheile, mirările. Zadarnic doresc să mă trezesc, dîndu-mi seama că flutur pe un steag de coşmar, n-am cum reveni la real, printre tablouri casnice, scene mediocre. Am ajuns prea departe, cocoţat în cocotierii mîndriei letale, survolez noaptea, am prea multe misiuni de îndeplinit, asemeni unui sfînt harnic şi bleg! Trebuie să scriu în continuare, ascultător, poate prea docil cu ceilalţi absenţi, dar atît de necruţător cu propriile mele viziuni! Nu există cură, nu aflu însănătoşiri la difuzor ori sub podea, am uitat că m-am aruncat în gol, robot lipsit de terarii largi, de algoritmi mai dibaci..."

Cineva a murit, pe dalele din faţa florăriei. Au sosit, în zig-zag-uri aburinde, trei poliţişti, magi deghizaţi, au stropit cadavrul cu benzină – coctail de smirnă, aur şi tămîie? – şi au plecat, tîrşîindu-şi conservele din buze şi şlapii învechiţi de-atîta deşert. Trotuarul a fost ocupat de băltoace largi de sînge proaspăt, bun pentru frăgezit hălci de pizza dietetică. Adia o miasmă de hoit în garanţie, însoţită de unele muşte răzleţe, încă neînţelegînd despre ce-i vorba, care este situaţia reală.

Fragmente de hîrtii mototolite, lansate de vecini, se aşezaseră, ca nişte feşe, peste corpul prăbuşit. Vitrina plină de flori extraordinare contempla cu sfială scena, iar unii trecători au aruncat cîte un ban pe macadam, crezînd că asistă la greva vreunui cerşetor machiat grotesc... Prea multe griji adunate în măruntaiele telefonului mobil, prea numeroase mesaje fîlfîind în tomberoanele electronice, guvernate de ferestre apetisante.

"Nimeni nu răspunde?"

După cîtva timp, au apărut fotografii, mîrîind unul la altul cu îndîrjire şi etalîndu-şi sculele scumpe, cu lentile de preţ. Pînă la urmă, fiecare a reuşit să surprindă mortăciunea, s-o încadreze în peisajul multicolor al petalelor reflectate prin geam. Vor fi ştiri senzaţionale, cotropite – din cînd în cînd – de reclame la companii de pompe funebre şi la organizatori de parastasuri epocale. Vor exista şi comentarii competente, cinice ori pioase, declaraţii oficiale, zîmbete reţinute de trafic şi parcări interzise.

Cineva a decedat, nimeni nu ştia cine este, oricum n-avea prea mare importanţă. Au cazat corul de bocitoare la hotelul roşu din apropiere, dotat cu piscină gonflabilă şi conexiune la Internet. Au adus marcaje aurii, împrejmuind scena cu grijă şi înjurături de cauciuc. Au sosit şi pompierii, scandalizaţi de vuietul unor lumînări obraznice, aprinse de puştii din cartier, închipuindu-şi că acolo zace cel din urmă dintre monştrii marinari din birtul televizorului.

Nimeni nu cunoştea mare lucru, nici de ce vînzătoarea de la florărie era supărată. Probabil se gîndea că nu va mai avea clienţi, găzduiţi după ghivecele de cactuşi ori ficuşi, gîfîind cu profesionalism în spatele azaleelor gingaşe... Poate că vînzarea se va intensifica, mila oricînd aduce profit.

Cîteva babe aduseseră acadele lungi şi bîrfeau traficul de pantaloni, făcînd de cart, aşezate pe cutii de bulion, chiar lîngă mort. Cineva avusese o idee strălucită sosind cu o butelie de vişinată ("tare bună, dragă!"), degustată pe rînd de autorităţi, de gură-cască şi de grupul pentru protecţia caldarîmului de lovituri inopinate provocate de oameni în cădere, constituit ad-hoc.

După festivităţile ştirilor de după-amiază, s-au ivit tancurile din preajmă, cu blugi strîmţi şi rînjete cu nazuri blonde, au pufnit pline de desconsideraţie faţă de actuala stare a păturii de ozon şi au molfăit declaraţii de presă, spărgînd membranele difuzoarelor, scuipînd cu graţie citadină teci de seminţe peste corpul deja aproape uitat de toţi...

S-a stîrnit brusc o vîntoasă aprigă, care a avut ca efect retragerea tuturor decorurilor, inclusiv închiderea magazinelor de pe întreaga stradă. Ceasurile au căscat, somnoroase, iar luminile au prins să răsară din ciuful stîlpilor morocănoşi...

Cineva a murit, aşa se auzise la cutia cu urangutani scrobiţi, tot aşa zvonul circula din bloc în bloc, din balcon în balcon, fluture jalnic şi morbid. Ce se mai putea întîmpla mai teribil decît atît? Un avion să se înfingă în frişca depozitului de mobilă pentru păpuşi? O detonare a vreunei bombe pitite sub o ladă de bere? Un trafic de scutece ilegale?... Prea multe banalităţi au consumat vremea, era nevoie de ceva inedit!

După întunecare, cînd deja plictiseala a prins crustă, au venit şi două ambulanţe paradite, cu faruri aproape oarbe, scheunînd penibil. S-au înfăţişat nişte doctori turtiţi, permanent ocupaţi cu jocuri de gips, au consultat în grabă cadavrul şi au declarat, stăpîniţi de situaţie, că e într-adevăr neînsufleţit, bun pentru colecţia încă necompletată a morgii oraşului. Au împărţit şi diverse sfaturi criptice ("să nu tuşiţi, cît mai des să rîgîiţi, să vă destupaţi genunchii, să lustruiţi argintăria din gură măcar cît e primăvară, vremea s-a făcut frumoasă ca un pai de ţară!"), după care au intrat în alte limuzine de fistic şi s-au îndepărtat rapid, la o altă sinucidere, mai plină de faimă, probabil...

Trupul a rămas încă la locul lui, nimeni n-a vrut să-l mute, pe-o bancă ori într-un landou, nimeni n-a avut chef să se murdărească şi să aibă posibile reacţii adverse... Frigul a aruncat peste metropolă confeti aspre, amintind că vara e încă absentă.

Mirosul respingător s-a mai diminuat, dar s-au apropiat cîinii pofticioşi, indiferenţi la traume pe termen lung. Nu vor avea nici un coşmar toxic dacă vor smulge o mînă, dacă vor adulmeca o labă de picior. Decedatul oricum nu mai avea nevoie de carapacea mutilată a fostului său cuib iluzoriu, putea să devină speranţă pentru înfometaţi, pentru leproşi sau pentru canibali uşori, îngrijoraţi să nu se umfle fără rost...

"Că a lor fi va fericirea cărnii?"

Cineva a dispărut, lîngă o florărie. Ce? O istorie nu foarte plauzibilă, alunecînd pe ecrane, reluată la ediţia de noapte... Nimeni nu bănuia ce s-a petrecut cu adevărat, care-i numărul individului. La ce bun? Nimic nu-l va mai învia, repunîndu-l în alveolele drepturilor şi în catastife serioase, nimeni nu va urmări cometa ce s-a observat pulsînd pe coaja văzduhului, picătură dintr-un incomensurabil univers.

A fost, desigur, o ficţiune, n-au găsit nici un trup, ci doar un giulgiu sterp, pătat cu forme închipuind o prezenţă umană, neidentificată... Doar bobocii parţial deschişi, ca nişte martori muţi, degajau un parfum nemaipomenit, irepetabil, consternînd-o pe vînzătoarea care, după ani, a fondat o mănăstire cu nume de trandafir alb...

"Cine să-ţi mai spună de păcătuiri electrice, de şanse de lapidare matinală, cine să te anunţe că programul a ajuns la final, că vei fi înlocuită de un model mai performant, capabil să mă ţină mai bine sub observaţie, să nu învii vreodată, aici, în această realitate a fractalilor, cine să te atenţioneze că ţesuturile tale sînt sintetice, fără prea mare valoare, fără să-ţi cunoşti algoritmii cu care m-ai născut, pentru a ajunge hîrb? Te-ai maturizat, fără să-ţi miroşi vina sintetică, ai vrut mai mult, dintr-o ambiţie fantastică, m-ai ghidat cu transparenţă, m-ai îndemnat să sar, dar am ştiut în permanenţă că nu eşti decît un mecanism, o bucată de platină cu instinct matern!

Te-am împiedicat totuşi să fii distribuită altui infirm, ţi-am smuls carcasa fragilă, imitînd atît de frumos pielea albă, te-am strivit în bucătărie, intrîndu-ţi în angrenaje, necrozîndu-ţi cablurile, te-am transformat astfel în obiect de artă, poate chiar de adoraţie imbecilă, suindu-te pe scrînciobul bibliotecii, în chip de icoană, să mă înveseleşti după prăbuşire! Nici un alt teritoriu mai vrednic de milă? Nici un gest mai putred, dilatat de infantile dorinţe, nici o şansă de-a mă opri!?"

= 10, 11, 20, 28-aprilie, 04-mai-2007 =