"Ce-alte năzbîtii ai făcut? Ce noi săptămîni le-ai ars în creuzetul melancoliei? Taci, aprobi potopul ce-nsetează zările... Iar fluidul curge şi apele crescut-au mereu, mereu. Cît de bună-i corabia, încărcată la refuz cu creste de cărţi, cu electronice imagini, cîte larme ai luat cu tine, să-ţi menţină dorinţele în frîu? Ce-alte răsărituri ai stins printr-o apăsare a butonului de-avarie? Unde mergi, încotro colinzi oceanul uşor al semnelor tatuate-n clopote? Opriri nu se pot face... S-au distrus cetăţile, s-au sfîrşit catargele, zgripţori haini au vrut să te scufunde, dar tu nu te-ai lăsat, ai arătat că eşti mai bun, mai blînd, scaunul şi de data aceasta ţi-a temperat accesele de furie... Aprinzi candele? Lumînări puţine, mai numeroase-s sufletele înecate-n ploi gri! Ce veşti ai mai găsit sub aripile porumbeilor, ce trîmbiţe vor chema uscatul? Nu rosteşti nimic, nu-ţi fie frică de durerea cuvîntului înfipt în pieptul marinarilor ce te-au părăsit... Răutatea nu va izbîndi niciodată, chiar dacă-i întreţinută de toţi, ei vor plăti şi pedeapsa teribilă va înăbuşi planeta! Cît mai poţi rezista, fără ştiinţa finalului stihiilor ce s-au abătut peste lume? Nu-ntreba din ochi scaunul, nu-ţi va da răspuns pentru amorţirea curiozităţii, ai grijă de cîrmă şi veghează la busole, să nu te mintă vremurile, să nu magnetizeze mirajul şi mintea ta!... Ce alte greşeli ţi s-au agăţat de coate? Ce noi zile verzi vor umple speranţele?... Şuiera vînturile, dar nivelul încă-i ridicat, nu se observă genuni, munţi sau aşezări, mai ai de îndurat instabilitatea arcei... Ştii măcar ce salvezi? Cunoşti misiunea supremă pe care trebuie s-o îndeplineşti, numele tău fi va înălţat de cei ce vor veni, nu-ţi fie teamă, nu vei suferi prea mult... Gîndeşti, jurnalul de bord e plin de cugetări profunde şi fragmente de scripturi, alţii n-au vrut să lasă posterităţii zbaterile şi şovăiala ce i-au cuprins, dar tu eşti cel ales prin graţia scaunului, fiind menit a recupera tezaurul uman şi a-l prezerva, la infinit, cît va dura această călătorie-n mare... Fiindcă nicicînd nu vei mai ajunge la ţărm, niciodată nu va mai exista nimic altceva decît intinderea molcomă a apelor desăvîrşitului calm!?... Escale nu există pe hărţi, simple petice înşiruind ţinuturi acum dispărute. Ce spui? Ce exprimi prin privirea ta de safir scormonind ceaţa din lemnăria masivă a acestei noi existenţe de-a fi unic deţinător al puterii saltului spre...? Ce anume? Cîte şiraguri de visuri au rămas intacte, cîte biciuri n-au şfichiuit obrajii? S-au împuţinat proviziile, s-au ros sforile susţinînd velele, numai un piuit periodic străbate neostenit orizonturile, un semnal regulat şi tainic, sosit din neştiut, unica legătura cu concretul. Răspunzi? Ignori? Încetezi a mai crede în importanţa faptelor?... Luminile stelelor nu mai licăresc, s-au stabilizat şi permanent te urmăresc atunci cînd te legeni în scaun, învolburat de tensiune onirică şi aburi de cafea, singur răsfăţ ce-ţi-l mai îngădui în unele clipe vagi... Solitare halucinaţii răsucesc pofta de-a mai trăi, ca altădată? Ce propui cuştilor în care-s ferecate celebre pînze, superbe sculpturi, hologramele unor piese de teatru, ale baletelor sclipitoare? Cum vei linişti glasurile peliculelor depozitate în cufere largi, cum vei şti să alini durerea bibelourilor, colonadelor, serviciilor din porţelan suav?... Pregătit eşti de-a vieţui pe această punte pardosită cu covoare sofisticate, aduse cu sacrificii de prin orientale fantezii? Ce-alte comori posezi?... Registrele n-au mai fost zugrăvite de deschideri, colb a apărut peste tartajele groase încuind inventarul navei. Iar zilele sărate intră-n cabina ta tot mai strîmtă şi întunecată, valurile scrîşnesc şi strigă la tine, să nu le dai lance de privire, te vor atrage în culcuşul lor înveşmîntat în tumult stacojiu, mătasea mortii e la pîndă! Ce arată ocheanul? Vid şi drog?! Oboseala de veacuri a acestei curse zadarnice în căutarea unei insule, relicvă a splendorii continentelor din trecut? Nu mai eşti atît de brav ca la începuturi, ţi-au murit vestitorii, au sucombat sextantele şi riglele cu care calculai cîndva locul unde te afli, n-ai mai luat seamă la dispariţia Stelei Polare, la faptul că Ursa Mare a fost turtită de vreun deget divin, că Luna s-a divizat în roi de comete căzînd, cînd şi cînd, sfîrîind amar, în pupila ta aproape oarbă... Cînd vei sfîrşi a plînge în hohote, în cămaşa de forţă cu care te-ai costumat de carnaval, sub scaunul ce-a devenit gigantic, constantă a existenţei tale caraghioase? Ai distrus tot ce se găsea aici, n-a mai rămas decît lemnul pietrificat şi mobilierul scrijelat de colţii sticloşi ce ţi-au crescut în locul caninilor, nu mai poţi articula elasticul cuvintelor, iar scrisul s-a metamorfozat în horcăit indescifrabil. Şi oare nu din această cauză n-ai remarcat faptul că nu mai pluteşti, după milenii ce-au alergat în rotitoare cirezi, nu mai eşti înconjurat de apă, ci ai eşuat într-un crater deşertic, într-o imensitate a pustiei generalizate, unic animal viu locuind pe o planetă aridă, uscată, ciubăr al miracolului letal? Ce lucioase senzaţii se descarcă din blana neagră ce ţi-a cuprins bobul spiritului? În văzduh au prins să se nască noi ploi, vestind reîncarnarea altei ere. Iar tu mai posezi o sîrmă de raţiune pentru-a îngropa sămînţa, o mărgică de grîu, rămasă uitată în smalţul unui fragment de statuie?... N-ai reuşit să salvezi de la potop moartea şi arta. Ai greşit şi-acum deschise-s cuptoarele cele fioroase ale pedepsei ce-o vei primi! Arca-ţi fi va povara ce-o va trebui s-o sui, de fiecare dată, pe cel mai înalt pisc, spre a îndeplini înscrisurile, iar sufletul ţi se va nărui pînă cînd nu vei sădi într-însul gestul de-a te elibera de ciclic somn şi-a ajunge, iarăşi, mîntuitor, atunci va trebui să fii răstignit nu de-o corabie, ci pe-o cruce a omenirii, confortabil scaun de sfînt etern!"

Întotdeauna, cînd caravanele de cămile roz ale celor trei crai urmărind pe staniolul cerului o pilulă de ciocolată, conducîndu-i către cine ştie ce, poposesc în cetate, se aud asemenea glasuri şoptite, spre deliciul personalului tehnic, de la sunet, care le înregistrează imediat să fie procesate ulterior pentru un film SF, spre nenorocul legiunilor de soldaţi romani avînd ordin să păzească pacea regelui atît de dornic de-a conduce la infinit istoria, prin pruncucid... Astăzi nu se mai toarnă nici o dublă, aşa că toata lumea poate răsufla în sfîrşit, nu va mai avea loc simularea nici unui potop! Pe scaunul de pînză al regizorului telefonul celular bipăie continuu, pe un ritm zglobiu, nu-l întrerupe nimeni... E tîrziu.

<<Haideţi, că se dau banii... Şi unde ai spus că pleci în vacanţă?... Nu mai suport, în nici un caz nu voi... Sunaţi la numărul următor pentru a cîştiga!... Mai repede, mai entuziast!... Vii?... Ce se întîmplă?... Mă simt, uneori, rău, visez fel de fel de scaune, am o nevroză? Răspunde-mi doctore!... Peste cinci minute se va anunţa... Ura, ura, ura!... Integrînd de la a la b vom putea obţine un rezultat exact... Unde mergem?... Plouă... Din nou?... Da, iarăşi, plouă!... Ce ciudat... Plouă... Memorie... Plouă... Ah, cît de obosit pot fi... Plouă... Pic-pic... Plouă...>>

06-martie-1999