Între "tata" şi "mama" există o cămilă roz.

Ca superb exemplar, perfect conservat, al rasei scriitorilor, trebuie să concep şi o poveste, ar fi sub posibilităţile mele minunate (ah, ce lăudăroşenie de catifea, e bună pentru perne şi cuverturi înfoiate) să nu te amuz şi să nu mă distrez în această epistolă, scriind despre cămila roz...

De ce roz? De la rinocerul roz, dalian, făcut cadou de către unchiul meu suferind de excentricitate cronică, asemeni unei roţi a norocului, reglată să indice doar eşec, nordic, hulpav la bucate, avea nişte pantaloni tare caraghioşi, înzestraţi cu robinete de diverse nuanţe şi plute de undiţe, nu ştiu la ce-i foloseau şi atunci nici nu-mi trecea prin cap să-l trag de barba deasă şi aurie ca o mătură pentru a-l chestiona în privinţa aceasta... Dar darul lui m-a tulburat peste măsura mea de băieţel de 13 ani (nu-i o vîrstă ingrată, ghinionistă, cum ar crede unii, ci este una nimerită pentru un explorator, ca mine – în fond, orice creator de ireal, mai mult sau mai puţin vrednic de acest titlu pompos, caută între faldurile costumului firescului o idee exotică, o frîntură de gînd crocant, şocant, terifiant chiar!), avea culoarea unui clavecin bine temperat, vecin cu maniile infantile mozartiene, să nu divaghez, să mă menţin între limitele inferioară şi cea superioară (da, am făcut suficiente audiţii matematice) a libertăţii cuvîntului!

Aşadar, priveam ori poate admiram (diferenţe de unghi gramatical) cămila roz, proaspăt născocită de creierii mei supraponderali, voiam să-i ofer ceva căldură şi tuşe expresioniste, mă gîndeam dacă aveam dreptul (stîngul mă durea la fiecare schimbare meteorologică, deci puteam să-l ignor) să mutilez natura şi să pun botniţă artei, cînd brusc, a sărit, alunecoasă, din această foaie cleioasă, direct în mijlocul harababurii grozave din încăpere (cunoşti prea bine colecţia mea de linguri de şerbet, din vată, de cuţite mirosind a goarnă de batalion, ştii fiţele şi mofturile agăţate cu mîndrie pe moţul pereţilor), spunînd cu un glas de iască: "mama"...

M-am speriat, puteam fi socotit cel mult tată, abacele oricum nu mergeau la ora aceasta, cam nocturnă sau prea matinală, însă nu acest lucru conta cel mai tare ci faptul că jivina de plastic se costumase foarte halucinant: purta o şăpcuţă albăstruie pe chelia căreia se zbătea ca nişte semne de întrebare un bec victorios, degajînd iz de caramel, avea şi un medalion aninat de gît, un fel de bomboană translucidă, magnetică, în interiorul ei se remarca un foetus parţial putrezit, iar cel mai ciudat era că în locul celor două cocoaşe pe care i le-am desenat existau trei, stropite cu tatuaje simpliste şi tămîie, coada părea un pămătuf de sîrmă. Îi apăruse şi un fel de fereastră lucitoare, un ecran rotund, pe care zîmbea în verde mesajul: ERR, probabil semnifica apariţia unei erori de design, o acuză directă la adresa mea de ţicnit notoriu! Să nu fi avut suficientă îngheţată şi imaginaţie? Ca să fiu cu inima împăcată (o ţineam la judecătorie, într-un coş de baschet, să fiu sigur că nu-mi va fi furată), i-am modificat membrele inferioare, prevăzîndu-le cu mînere şi păr violet şi cu un soi de cizmuliţe cu rotile, între sandale romane şi bocancii militari... Dura-dura, prinse a zbîrnîi înfiorător prin casă, urcîndu-se pe ziduri şi pe bibliotecă, dereglînd coafura sofisticată a volumelor mele tencuite în piele de var şi cremă de castane... Însă înscrisul acela enervant nu dispăruse, cu toate că se simţea bine, cămila cea roz se dovedea teribilă! Îi crescuse pe nasul cam dezvoltat un gen de pieptene, cu trei dinţi curbaţi, nu ştiu la ce-i trebuia astfel de accesoriu inestetic, era probabil o reminiscenţă a visurilor mele îmblănite şi răvăşite de mişcări necontrolate...

Desigur, o poveste serioasă (imaginată de un autor pe măsură) trebuie să conţină, cît de cît, nişte linii ferme de acţiune şi mai multe personaje, însă de data aceasta voi ignora asemenea precept clasic, învechit (ca şi muştarul din care prepar versuri de kilogram)... Cămila roz, era cert, strălucea de fericire isterică, umflată, mă ispitea să jucăm fel de fel de partide bizare, jocuri inventate ad-hoc, nu era prea răbdătoare, nu eram prea galant s-o las să cîştige permanent, am făcut în cele din urmă un pact de neagresiune şi de ajutor menit să protejeze interesele noastre comune.

Pînă într-o zi, acidulată de-atîta şampanie turnată din butelia soarelui, cînd m-am trezit că-s singur, rămăsesem golit în casa mea mare, mare cît o roată de caşcaval (într-o după-amiază de documentare ştiinţifice arăta cît o clădire cu două etaje, eu nu aveam decît o cameră, ştii doar...), animăluţa dispăruse, împreună cu rozul ei aşa cuceritor, atît de adorabil, de prunc de cîteva luni... Eram speriat, strivit de teama incomensurabilă, muza-mi plecase, cutia cu scule unde vieţuiam rămăsese dezolantă! Cum voi continua povestea (te întrebi şi mă minunez, la rîndu-mi) fără protagonistă?... În ce manieră? Răsunau chiote de întrebări, uram acum orice roz, orice referire la cămile, scrisul înţepenise, ruginise printre pinioanele searbede ale creierului!...

Să las totul baltă de incertitudine şi să scriu pe uşa acestei epistole: "VA URMA! Reveniţi mai tîrziu..." sau să continui fără sprijin, poate iese ceva, un final subţire şi fericit, asemeni celui din filmele de mîna a doua, se găsesc la magazinul din colţ, printre boarfe vechi: peşti antici, tricouri cu buze, fotolii avînd gută şi mătreaţă?... Aceasta este întrebarea!... Mai îmi trebuie craniu, castel şi gata, piesa-i magnifică... Haz, haz, nu rîde prea mult, e un basm serios, prea serios pentru risipa de energie: lumină, cerneală, hîrtie, zgomote, chinuri, echipa trebuie să trăiască pentru ca pelicula să fie bună, să se vîndă ca pîinea fierbinte! Ah, vai, dar aici e vorba de o poveste şi nu de o producţie cinematografică, nu?... Din cauza cămilei roz am greşit... Mai indicată ar fi o panteră, ea ştie să sfîşie migrene, să dea cu aspiratorul, să buşească enervanţii!... Cămilele există numai fiindcă sînt pretext de istorie prin Egipt, prin dunele Saharei, sînt utilizate în spoturi publicitare la ţigări cocoşate... Aş fuma şi eu o cămilă, aş degaja parfum roz, cît de suprarealist pot gîndi! Plictiseala poate fi roz, de asemeni, la fel şi dorinţa extremă de-a regăsi bestia pierdută... Similar se întîmplă şi cu creaţia oricui, este independentă de la un anume moment de destinul celui care a iniţiat-o... Cartea are viaţă aparte de scriitor, el poate muri, ea supravieţuieşte, el poate trăi, ea e ucisă! Cămila mea roz poate a fugit deoarece nu putea să mă vadă plîngînd în momentul final, cînd se va fi dezintegrat în petice, mosoare, globi orbi şi biţi... Chiar dacă o născocire n-are succes, nimeni nu trebuie să sugă bomboană de tristeţe, susţii acest punct de vedere?... De ce atîtea divagaţii glaciale, de ce atîtea prilejuri de melancolie violetă, trebuie să fiu vesel, să încalec bicicleta mea virtuală şi să cutreier bulevardele fardate cu fum înecăcios, să umblu pe uliţe prăfuite de ignoranţă, să mişc munţi şi scaune, neapărat trebuie să-mi văd copilul: cămila cea roz!

Aş putea s-o mai creez, iarăşi, dar ştiu că de data aceasta ar apare altceva în spaţiul familiar al scrisului, poate tot o cămilă, una schimbată, metamorfozată, turtită de fluxul raţiunii şubrede... Următoarea oară este diferită de precedenta!... Ar fi ca un mulaj groaznic, asemeni unei clone scămoşate de sughiţul artistului încărcat de idei, alte idei, puterea lui de fiecare dată generează altceva, chiar dacă şablonul muzei şi circumstanţele rămîn aceleaşi!... Cămila roz este trecut, păcat, nu te-am amuzat aşa cum aş fi dorit... Cele mai frumoase poveşti nu le spun adulţii, nu le rostesc automatele de vise ca mine, nu se regăsesc în colbul tomurilor, ci sînt superb şi deosebit redate de bunici! Iar eu prea bătrîn mă regăsesc în oglindă să fiu considerat drept copil, concomitent prea tînăr să fiu atribuit ca element mulţimii de maturi... Între două lumi, ca într-o logică vagă, aparţin ambelor vîrste?... Cămila m-ar fi dus spre pustiul maturităţii sau spre-o oază de copilărie?... A doua copilărie? A treia?... Pînă cînd?... Sună ceva în apropiere, nu-i nici ceasul cu agate purtat la gleznă – e la modă printre ţinţari şi ulmi –, nu-i nici telefonul inexistent, plagă modernă cuibărită în ureche, să nu se surpe echilibrul, nu-i nici turnul farului din depărtări... Da, ştiu, mi-am dat seama, la uşă se află cineva!

Ce surpriză plină de lacul bucuriei! A revenit cămila mea rozie! Drăguţă, n-a suportat să mă lase solitar, vagabond printre tomberoanele de cuvinte... Avea mantou nou, din paiete şi opulente pene, colier de cristal şi o coroană de safir! Se îmbogăţise vînzînd apa depozitată în tripticul de cocoaşe tuturor însetaţilor, fusese înnobilată, era o prinţesă a eleganţei şi judecăţii limpezi!

Mă minunam, revederea aduse la suprafaţă lava emoţiei, creaţia mea n-a stat degeaba, n-a involuat, n-a lenevit, n-a fost tîrîită prin noroaie, ci din contra!... Venea înapoi, deosebită, o cămilă roz mai profundă decît mine, rasată, interesantă, imaginaţia dăduse roade excelente!... Acesta-i şi scopul artistului, să sugereze magie acolo unde nu-i decît platitudine, să lase posibilităţi de extindere consumatorilor de artă, să-i determine să-i acopere opera cu briliantele creativităţii, cu inedite sensuri şi poteci!... Cămila roz, care nu-mi mai aparţinea complet, mă determinase să-mi privesc altfel nălucirile ieşite aleatoriu, mă măgulise... Iar acesta era cel mai frumos dar regăsit în scîndurile memoriei... Ca şi vechiul rinocer din coajă de pîine, ca şi secretele din gaura cheii şi din cadrele mînjite de vîltoarea vremurilor năpădite de scaieţi, ca şi durerea tuturor oamenilor orbiţi de afecte de carton şi elastic, toate se metamorfozau în poveşti deosebite, clare şi pure, din copilăria crezută uitată printr-o firidă inaccesibilă, vocile de miere ale bunicilor reveneau puternice, tot mai ferme, iar eu ţineam, strîns, în braţe, cămila cea roz, bucată de cauciuc surd, mut, orb, nu conta ce era, ci doar ce anume însemna, ce simboliza, plînsul curgea în spasme şi lacrimile cît boabele de strugure, stafidite, picurau pe suprafeţele jucăriei mele preferate, în timp ce sunetele arhicunoscute ale basmului răsunau în chip de clopoţei de argint dulce în interior... Cămila rostea acum: "tata"...

Cînd m-am deşteptat din somnul acesta plin în semnificaţii mi-am dat seama că figurasem pe hîrtia caietului de însemnări silueta delicată a unei cămile, colorate în roz perfect, iar alături se găseau rîndurile cuminţi ale unei poveşti: aceasta. Cît fusese halucinaţie şi cît este realitate nu mai ştiu să-ţi dezvălui!...

Şi iată c-am ajuns la bariera sfîrşitului, să treacă şi trenul zilei ploioase, plin cu vagoane transportînd cămile, pe urmă mă voi îndepărta şi eu în inima acestei scrieri, pînă cînd titlurile de final vor acoperi ecranul şi mesajele de O.K. vor pulsa, ţiuind, semnalînd terminarea scrisorii...

Mă întreb: de ce simt mîncărimi în spate? Să fi început să crească trei cocoaşe roz?

= 23, 24-august-1998 =