Între "tata" şi "mama" există o
cămilă roz.
Ca superb exemplar, perfect conservat, al rasei
scriitorilor, trebuie să concep şi o poveste, ar fi sub
posibilităţile mele minunate (ah, ce
lăudăroşenie de catifea, e bună pentru perne
şi cuverturi înfoiate) să nu te amuz şi
să nu mă distrez în această epistolă,
scriind despre cămila roz...
De ce roz? De la rinocerul roz, dalian,
făcut cadou de către unchiul meu suferind de
excentricitate cronică, asemeni unei roţi a norocului,
reglată să indice doar eşec, nordic, hulpav la
bucate, avea nişte pantaloni tare caraghioşi,
înzestraţi cu robinete de diverse nuanţe şi
plute de undiţe, nu ştiu la ce-i foloseau şi atunci
nici nu-mi trecea prin cap să-l trag de barba deasă
şi aurie ca o mătură pentru a-l chestiona în
privinţa aceasta... Dar darul lui m-a tulburat peste
măsura mea de băieţel de 13 ani (nu-i o
vîrstă ingrată, ghinionistă, cum ar crede
unii, ci este una nimerită pentru un explorator, ca mine
– în fond, orice creator de ireal, mai mult sau mai
puţin vrednic de acest titlu pompos, caută între
faldurile costumului firescului o idee exotică, o
frîntură de gînd crocant, şocant, terifiant
chiar!), avea culoarea unui clavecin bine temperat, vecin cu
maniile infantile mozartiene, să nu divaghez, să mă
menţin între limitele inferioară şi cea
superioară (da, am făcut suficiente audiţii
matematice) a libertăţii cuvîntului!
Aşadar, priveam ori poate admiram
(diferenţe de unghi gramatical) cămila roz, proaspăt
născocită de creierii mei supraponderali, voiam să-i
ofer ceva căldură şi tuşe expresioniste,
mă gîndeam dacă aveam dreptul (stîngul
mă durea la fiecare schimbare meteorologică, deci puteam
să-l ignor) să mutilez natura şi să pun
botniţă artei, cînd brusc, a sărit,
alunecoasă, din această foaie cleioasă, direct
în mijlocul harababurii grozave din încăpere
(cunoşti prea bine colecţia mea de linguri de
şerbet, din vată, de cuţite mirosind a goarnă
de batalion, ştii fiţele şi mofturile
agăţate cu mîndrie pe moţul pereţilor),
spunînd cu un glas de iască: "mama"...
M-am speriat, puteam fi socotit cel mult
tată, abacele oricum nu mergeau la ora aceasta, cam
nocturnă sau prea matinală, însă nu acest
lucru conta cel mai tare ci faptul că jivina de plastic se
costumase foarte halucinant: purta o şăpcuţă
albăstruie pe chelia căreia se zbătea ca nişte
semne de întrebare un bec victorios, degajînd iz de
caramel, avea şi un medalion aninat de gît, un fel de
bomboană translucidă, magnetică, în interiorul
ei se remarca un foetus parţial putrezit, iar cel mai ciudat
era că în locul celor două cocoaşe pe care i
le-am desenat existau trei, stropite cu tatuaje simpliste şi
tămîie, coada părea un pămătuf de
sîrmă. Îi apăruse şi un fel de
fereastră lucitoare, un ecran rotund, pe care zîmbea
în verde mesajul: ERR, probabil
semnifica apariţia unei erori de design, o acuză
directă la adresa mea de ţicnit notoriu! Să nu fi
avut suficientă îngheţată şi
imaginaţie? Ca să fiu cu inima împăcată
(o ţineam la judecătorie, într-un coş de
baschet, să fiu sigur că nu-mi va fi furată), i-am
modificat membrele inferioare, prevăzîndu-le cu
mînere şi păr violet şi cu un soi de
cizmuliţe cu rotile, între sandale romane şi
bocancii militari... Dura-dura, prinse a zbîrnîi
înfiorător prin casă, urcîndu-se pe ziduri
şi pe bibliotecă, dereglînd coafura
sofisticată a volumelor mele tencuite în piele de var
şi cremă de castane... Însă înscrisul
acela enervant nu dispăruse, cu toate că se simţea
bine, cămila cea roz se dovedea teribilă! Îi
crescuse pe nasul cam dezvoltat un gen de pieptene, cu trei
dinţi curbaţi, nu ştiu la ce-i trebuia astfel de
accesoriu inestetic, era probabil o reminiscenţă a
visurilor mele îmblănite şi răvăşite
de mişcări necontrolate...
Desigur, o poveste serioasă (imaginată
de un autor pe măsură) trebuie să conţină,
cît de cît, nişte linii ferme de acţiune
şi mai multe personaje, însă de data aceasta voi
ignora asemenea precept clasic, învechit (ca şi
muştarul din care prepar versuri de kilogram)... Cămila
roz, era cert, strălucea de fericire isterică,
umflată, mă ispitea să jucăm fel de fel de
partide bizare, jocuri inventate ad-hoc, nu era prea
răbdătoare, nu eram prea galant s-o las să
cîştige permanent, am făcut în cele din
urmă un pact de neagresiune şi de ajutor menit să
protejeze interesele noastre comune.

Pînă într-o zi, acidulată
de-atîta şampanie turnată din butelia soarelui,
cînd m-am trezit că-s singur, rămăsesem golit
în casa mea mare, mare cît o roată de
caşcaval (într-o după-amiază de documentare
ştiinţifice arăta cît o clădire cu
două etaje, eu nu aveam decît o cameră, ştii
doar...), animăluţa dispăruse, împreună
cu rozul ei aşa cuceritor, atît de adorabil, de prunc de
cîteva luni... Eram speriat, strivit de teama
incomensurabilă, muza-mi plecase, cutia cu scule unde
vieţuiam rămăsese dezolantă! Cum voi continua
povestea (te întrebi şi mă minunez, la
rîndu-mi) fără protagonistă?... În ce
manieră? Răsunau chiote de întrebări, uram
acum orice roz, orice referire la cămile, scrisul
înţepenise, ruginise printre pinioanele searbede ale
creierului!...
Să las totul baltă de incertitudine
şi să scriu pe uşa acestei epistole: "VA URMA!
Reveniţi mai tîrziu..." sau să continui
fără sprijin, poate iese ceva, un final subţire
şi fericit, asemeni celui din filmele de mîna a doua, se
găsesc la magazinul din colţ, printre boarfe vechi:
peşti antici, tricouri cu buze, fotolii avînd gută
şi mătreaţă?... Aceasta este
întrebarea!... Mai îmi trebuie craniu, castel şi
gata, piesa-i magnifică... Haz, haz, nu rîde prea mult,
e un basm serios, prea serios pentru risipa de energie:
lumină, cerneală, hîrtie, zgomote, chinuri, echipa
trebuie să trăiască pentru ca pelicula să fie
bună, să se vîndă ca pîinea fierbinte!
Ah, vai, dar aici e vorba de o poveste şi nu de o
producţie cinematografică, nu?... Din cauza cămilei
roz am greşit... Mai indicată ar fi o panteră, ea
ştie să sfîşie migrene, să dea cu
aspiratorul, să buşească enervanţii!...
Cămilele există numai fiindcă sînt pretext de
istorie prin Egipt, prin dunele Saharei, sînt utilizate
în spoturi publicitare la ţigări cocoşate...
Aş fuma şi eu o cămilă, aş degaja parfum
roz, cît de suprarealist pot gîndi! Plictiseala poate
fi roz, de asemeni, la fel şi dorinţa extremă de-a
regăsi bestia pierdută... Similar se
întîmplă şi cu creaţia oricui, este
independentă de la un anume moment de destinul celui care a
iniţiat-o... Cartea are viaţă aparte de scriitor, el
poate muri, ea supravieţuieşte, el poate trăi, ea e
ucisă! Cămila mea roz poate a fugit deoarece nu putea
să mă vadă plîngînd în momentul
final, cînd se va fi dezintegrat în petice, mosoare,
globi orbi şi biţi... Chiar dacă o născocire
n-are succes, nimeni nu trebuie să sugă bomboană de
tristeţe, susţii acest punct de vedere?... De ce
atîtea divagaţii glaciale, de ce atîtea prilejuri
de melancolie violetă, trebuie să fiu vesel, să
încalec bicicleta mea virtuală şi să cutreier
bulevardele fardate cu fum înecăcios, să umblu pe
uliţe prăfuite de ignoranţă, să mişc
munţi şi scaune, neapărat trebuie să-mi
văd copilul: cămila cea roz!
Aş putea s-o mai creez, iarăşi,
dar ştiu că de data aceasta ar apare altceva în
spaţiul familiar al scrisului, poate tot o cămilă,
una schimbată, metamorfozată, turtită de fluxul
raţiunii şubrede... Următoarea oară este
diferită de precedenta!... Ar fi ca un mulaj groaznic, asemeni
unei clone scămoşate de sughiţul artistului
încărcat de idei, alte idei, puterea lui de fiecare
dată generează altceva, chiar dacă şablonul
muzei şi circumstanţele rămîn
aceleaşi!... Cămila roz este trecut, păcat, nu te-am
amuzat aşa cum aş fi dorit... Cele mai frumoase
poveşti nu le spun adulţii, nu le rostesc automatele de
vise ca mine, nu se regăsesc în colbul tomurilor, ci
sînt superb şi deosebit redate de bunici! Iar eu prea
bătrîn mă regăsesc în oglindă
să fiu considerat drept copil, concomitent prea
tînăr să fiu atribuit ca element mulţimii de
maturi... Între două lumi, ca într-o logică
vagă, aparţin ambelor vîrste?... Cămila m-ar
fi dus spre pustiul maturităţii sau spre-o oază de
copilărie?... A doua copilărie? A treia?...
Pînă cînd?... Sună ceva în apropiere,
nu-i nici ceasul cu agate purtat la gleznă – e la
modă printre ţinţari şi ulmi –, nu-i nici
telefonul inexistent, plagă modernă cuibărită
în ureche, să nu se surpe echilibrul, nu-i nici turnul
farului din depărtări... Da, ştiu, mi-am dat seama,
la uşă se află cineva!
Ce surpriză plină de lacul bucuriei! A
revenit cămila mea rozie! Drăguţă, n-a suportat
să mă lase solitar, vagabond printre tomberoanele de
cuvinte... Avea mantou nou, din paiete şi opulente pene,
colier de cristal şi o coroană de safir! Se
îmbogăţise vînzînd apa depozitată
în tripticul de cocoaşe tuturor însetaţilor,
fusese înnobilată, era o prinţesă a
eleganţei şi judecăţii limpezi!
Mă minunam, revederea aduse la
suprafaţă lava emoţiei, creaţia mea n-a stat
degeaba, n-a involuat, n-a lenevit, n-a fost
tîrîită prin noroaie, ci din contra!... Venea
înapoi, deosebită, o cămilă roz mai
profundă decît mine, rasată, interesantă,
imaginaţia dăduse roade excelente!... Acesta-i şi
scopul artistului, să sugereze magie acolo unde nu-i
decît platitudine, să lase posibilităţi de
extindere consumatorilor de artă, să-i determine
să-i acopere opera cu briliantele creativităţii, cu
inedite sensuri şi poteci!... Cămila roz, care nu-mi mai
aparţinea complet, mă determinase să-mi privesc
altfel nălucirile ieşite aleatoriu, mă
măgulise... Iar acesta era cel mai frumos dar regăsit
în scîndurile memoriei... Ca şi vechiul rinocer
din coajă de pîine, ca şi secretele din gaura cheii
şi din cadrele mînjite de vîltoarea vremurilor
năpădite de scaieţi, ca şi durerea tuturor
oamenilor orbiţi de afecte de carton şi elastic, toate se
metamorfozau în poveşti deosebite, clare şi pure,
din copilăria crezută uitată printr-o firidă
inaccesibilă, vocile de miere ale bunicilor reveneau
puternice, tot mai ferme, iar eu ţineam, strîns,
în braţe, cămila cea roz, bucată de cauciuc
surd, mut, orb, nu conta ce era, ci doar ce anume însemna, ce
simboliza, plînsul curgea în spasme şi lacrimile
cît boabele de strugure, stafidite, picurau pe
suprafeţele jucăriei mele preferate, în timp ce
sunetele arhicunoscute ale basmului răsunau în chip de
clopoţei de argint dulce în interior... Cămila
rostea acum: "tata"...
Cînd m-am deşteptat din somnul acesta
plin în semnificaţii mi-am dat seama că figurasem
pe hîrtia caietului de însemnări silueta
delicată a unei cămile, colorate în roz perfect,
iar alături se găseau rîndurile cuminţi ale
unei poveşti: aceasta. Cît fusese halucinaţie
şi cît este realitate nu mai ştiu să-ţi
dezvălui!...
Şi iată c-am ajuns la bariera
sfîrşitului, să treacă şi trenul zilei
ploioase, plin cu vagoane transportînd cămile, pe urmă
mă voi îndepărta şi eu în inima acestei
scrieri, pînă cînd titlurile de final vor acoperi
ecranul şi mesajele de O.K. vor pulsa, ţiuind,
semnalînd terminarea scrisorii...
Mă întreb: de ce simt
mîncărimi în spate? Să fi început
să crească trei cocoaşe roz?
= 23, 24-august-1998 =
|