"Măgari şi paiete, posesii şi pastă de tomate, muzică şi scări, ce-alte detalii aveau să mă salveze de la înec, de la acest vis în tonuri de sepia?"

Începuse o nouă zi, aceeaşi bucată de banale întîmplări şi gesturi, se plictisise deja, cu toate că abia era ora nouă, îi era silă de minutele consumate în gol, într-un vîrtej de euforic declin, de amintirile prăbuşite în absenţe, dorea altceva, deşi nu putea şti, cu certitudine, ce anume!

"Imagini fără scîntei, filamente lipsite de căldură, atît primeam, injecţiile nu ofereau senzaţii mai profunde ori mai calme, scuze de cauciuc şi lubrifiate relaxări, atît interziceam, ascuns în spatele unor dulapuri prea grele, la adăpost de realitate şi de smog, eram prea bolnav, îndobitocit cu aburul unor ierburi cromatice, dincolo de apus..."

Cît avea de pictat şi de admirat, cît era de continuat şi de reparat? Migrena îl învăluise, treptat, provocîndu-l la o căutare febrilă a medicamentelor, ziua nu se desfăşura aşa cum ar fi vrut, luminile nu aveau gust, sunetele nu se dovedeau crocante, inutil se zbătea şi ţipa, agitaţia n-avea rost! Pereţii îl priveau cu reproş, obiectele îl împiedicau să zboare, ceasul îi arăta că totul e-n zadar, aceleaşi episoade ale crizei, aceleaşi temeri şi horcăieli, aceleaşi frisoane şi hapuri, aceleaşi... Glasuri străine se iviseră, ieşind din cutiile de prin casă, nu avea nevoie nici de buletine de ştiri, nici de reclame stridente, nici de tombole groteşti ori de leşinate melodii, nu-i trebuiau decît momentele de linişte!

"Arca se schimbase, devenise avion, modernul pătrunsese în fiecare legendă, istoria trebuia să fie cvadrofonică, altfel nimeni nu o mai studia... Cum fi voi regăsit în măruntaiele cărţile: mai abstract decît acum, mai congelat ca simfoniile pitite sub pat, cum voi fi considerat, mai laş decît ieri, cînd am ucis metafore şi am juisat încuiat în biserici, mai senin decît o stradă pustie? Realitatea mă înăbuşă, îmi dă fiori verzi şi gripă de nea, ceasornicele mă vînd pe treizeci şi trei de gonguri, aceste pseudo-povestiri, răsplătîndu-mi năuceala de smarald, n-am mai multă imaginaţie să arunc peste ape, însămînţînd cu orez peisajul, n-am în mine mai mult abis pentru a mă trezi pe piscul disperării, nu!"

Dar ziua se tumefiase, o pocnise zdravăn peste obraji, devenise bătăuş al secundelor aninate de scaune, al orelor uscate din balcon, se simţea rău, ameţeala nu-l lăsa să scape uşor... Cîte pilule, atîtea reverii ciudate, cîte năluciri, aîtea ratări, cîte priviri în urmă, atîtea tristeţi... Iată că se făcuse unsprezece, dar frigul nu plecase, geamurile îi erau obturate de zăpada depusă în neştire, se izolase prea mult, nu mai ieşise de zile întregi din casă. Unde-i sălăşluiau forţele de odinioară, veselia şi tinereţea? Nu percepea decît o cronică oboseală, amestecată cu o greaţă teribilă, cu o încleştare a gîndurilor, prea multă tensiune cristalină, prea firav îndemn de-a uita totul!

<<Cît de în urmă trebuie să dăm ceasurile pentru a privi la infinit?>>

Se găsea la mijlocul zilei, putea să-i vadă buricul fermecat, locul de unde ţîşneau scene nemaipomenite, explozii de mulţumire stacojie, se tîrîia în jurul lui, adulmecîndu-i tainele, devastînd lucrurile, avea nevoie de altceva, desigur, însă nu putea conştientiza de ce anume!...

Cît mai rămăsese de strangulat şi de îndoliat, de ucis şi de renăscut apoi, cît din existenţa sa avea vreun sens (iubire?), topind stagnare, tăind platitudini? Gripa nu-l părăsea, îşi făcuse cuib în oase, prin scoicile ţesuturilor, ocupînd fotoliile minţii, corupînd budoarele buzelor, se simţea tot mai deplorabil, transpirînd în neştire, scăldat de aşchiile gerului... Oraşul era departe, nu-i mai percepea zbuciumul, aici era la adăpost de maşinării, de semafoare, de magazine supra-aglomerate, de chicotelile pietonilor, de gustul acru al parcurilor, de bălţile negre şi de copacii cheliţi prematur... Radioul încă îi zăpăcea auzul de aur, răcnind aberaţiile cotidiene, nu-i mai păsa, totul se dovedea confuz...

"Pete şi trafic, tablouri triunghiulare şi alunecări tardive, tocuri şi fuste de plastilină, ce-alte amănunte mi-ar fi suficiente să vieţuiesc, din nou, eliberat de silă, de otrăvuri, de spectacole absurde? Ovaţii tulburi, prefăcătorii, măşti de pluş verde şi lumi dezlînate, atît găseam depuse pe mese, icre fade, în stilouri, peste claviaturi şi manete, nici o cură nu mă ajutase să uit tatuajele din minte, lamele toporului mucegăind de viermi albaştri, eram sortit măcelului, sanctificării din grădină, petale de foc şi maioneză cinetică, atît, ce noutăţi să transfigureze calupul de ştiri, loc de priveghi pentru monştri ca mine?"

Ziua înainte la ora cincisprezece, pendula din baie nu-l minţise, îi era foame şi, totodată, nu avea dispoziţie să ia nimic, carnea din frigider nu se bucura de savoarea de altădată, poate că era prea bolnav să-şi permită să-şi mestece copilăria, adolescenţa, începutul de maturitate... Toate se derulau prea repede, farfuriile se preschimbaseră în hîrtii, cronofagia lăsa urme stranii pe ele, sticla fusese substituită de plastic, avea de numărat chimicalele din fiecare produs, nimic mai sintetic decît propriile lui gesturi!

Părea un prizonier, într-un castel oniric, aşteptînd verdictul, călăul nu va întîrzia să apară, să-i decapiteze tentaculele ideilor, să-i jupoaie tegumentul excesiv de alb, decorat cu riduri profunde, era la îndemîna casei, transportat de umbre spre un paradis textil, strigat de difuzoare, licitat zadarnic de cămile roz... Cîte mai avea de îndurat, febra nu-l părăsise, asemeni ei? Privea la gingiile oglinzilor, însă nu descoperea decît o mască piramidală, ornată cu un imens ochi dispus în centru, îi dispăruseră restul organelor, se uita la degete şi constata surprins că se metamorfozaseră în ciuperci plesnind de spori toxici, nimic din realitate nu-l mai ajuta.

<<Nu regretaţi, ci consumaţi!>>

Somnolenţa se scufundase în cada orei şaptesprezece, luminile păliseră, maladia prinsese caimac, o fierse destul, putea s-o bea fără probleme, încă o cană de lapte, încă o pastilă lipsită de efect, încă o suită de dureri, condimentînd muzica infectă emisă de vecini, încă o ţeavă picurînd lipicios vis, încă o ambulanţă mutînd pionii vieţii, n-avea alt spectacol, rolurile se volatilizaseră, nu se putea amuza cu spargeri în direct, cu dragi crime, cu pasiuni canine... Cît mai avea de consumat din fiola fericirii electrice, cîte explozii în lanţ mai erau în program, decojindu-i simţurile, pitind halucinaţiile?

"Totul e numai o fantezie, scenă tăiată la montaj, balans între o credinţă murdară şi un păcat de porţelan, totul nu înseamnă decît că am fost ucis, iarăşi, de cuvinte, de pixelii cu spini înfipţi profund în urechi, de urletele ornicelor împroşcate cu bulion..."

Voma nu-l eliberase, ci numai îi colorase mai nostim hainele, tusetele nu substituiseră certurile din preajmă, probabil că trebuia să doarmă, să uite de nostalgii şi de planuri de viitor, să nu-i pese de iarna aşezată peste acoperişuri, bulevarde şi căciuli, nimic nu-l fascina, nimic nu-l îmbia, nimic nu-l aducea mai aproape de moarte!... Faianţa se topise, varul era doar o coală de mucava, becurile se preschimbaseră în poşete, fierbinţi tentaţii, braţele îi amorţiseră iarăşi, nu putea păşi, n-avea cum rîde, fiindcă ziua îl păcălise din nou, acum translase totul la ora douăzeci, amintindu-i de anii de odinioară, de cele douăzeci de partide iniţiatice, de zarurile cîştigîndu-i respectul, de ovaţiile stropindu-i gheţarul minţii, de alte şi alte scene considerate pierdute prin alambicul creierului...

"Acest dirijabil e prea strîmt, nu-mi dă vigoare, obosesc prea uşor, aşteptînd orchestre, mormane de frig, mlaştini de prieteni, trebuie să plec, să mă sui pe o altă omidă, altfel nu voi ajunge la timp. Paşii mi-au decăzut, alunecările sînt prea dese, termometrul mă atenţionează că am devenit abur, glăsuire a unor instrumente necunoscute, nimic nu-i real aici, o ştiu, nimic nu poate fi mai întunecat, desigur, nimic!"

Cît mai avea de inventat şi de bocit, răscolit de fragmente de memorie, cît era de evocat şi de cenzurat? Sănătatea ajunsese schelă fragilă, periculoasă stare, nu putea să mai stea pe ea, cunoştea că în curînd se va prăbuşi definitiv. Ziua era diferită de celelalte, inutil se auto-amăgise, era evident că avea să fie ultima din cîrdul de pînă acum, semnele se dovedeau clare, mai intense ca niciodată! Ce urma să se întîmple? Victoria de partea cui va fi? Percepţiile se amestecaseră deja, mixate de forţe superioare, obiectele se estompaseră, iar secundele migrau cu greu, degeaba de înghiţea cu apă minerală, cu ceai cald, cu vin rubiniu, se sufoca tot mai des, boala îi încleiase judecata.

"Ce-a mai rămas de consumat, cîtă untură din orbitele văzduhului, cît oţet picurînd de pe mînerele pistoalelor, ce-a mai rămas de pedepsit, un semnal de la cuie, o rugă fără rimă? N-am răspuns în suflet, acolo nu unde locuiesc decît fantasmele de demult, n-am indicii în falange, aici au crescut creioane spiralate, e totul prea vag, învăluit în miasme prea dure..."

Trase cu ochiul la cadranul morocănos al ceasului, era într-adevăr ora douăzeci şi trei, cu zece mai puţin decît crezuse, mai avea la dispoziţie şaizeci de minute pentru a-şi redacta, în minte, pe aceste coli iluzorii, simulacrul de testament, pentru a rememora anumite fracţiuni din existenţă... Cîte baloane sparte, atîtea firimituri de noroc? Injecţiile nu mai dădeau nici o putere, trebuia să se obişnuiască, să se resemneze, poate, durerile înaintau prin trup, rupînd cu macetele orice împotrivire a organismului, se simţea devastat de un uragan de senzaţii oribile, o colcăială de viermi invizibili, un clocot de nedescris al fiecărei celule. Cît mai rămăsese din această zi, cît din încăpere încă îl veghea, dîndu-i de înţeles că sîngele nu-i decît o umilă jertfă, cît din lumini pulsa inexplicabil, înconjurîndu-l cu aripi de fluturi, cu vîlvătăi prea fierbinţi, cu clinchete de clopoţei, cît din viaţă se decanta în amnezie, în lichidul albicios al ninsorii, cît?

"Odaia-mi este populată de stacojii deşerturi, de fluvii de jumătăţi de măsură, de regi deghizaţi în măscărici, de scaune arzînd aiurea, de melci tîrîindu-şi viziunile demonice, sălile mi-au fost ocupate cu reflectoare iradiind năluciri, scoţînd din trup picăturile de savoare ale conştiinţei, totul e prea straniu, ecourile au sucombat iarăşi..."

Bătălia era pe sfîrşite, ziua căpătase multe răni serioase, vînătăi imense, ceasornicul măsura fiecare nouă lovitură, instaurînd un soi de ordine, ziua trebuia să aibă parte de un final exact. O tăcere pufoasă se întindea prin casă, peste pledurile răvăşite, peste cărţile aruncate pe genele covorului, peste ceştile murdare, peste perdelele parţial rupte, o linişte lugubră, prevestind o malefică dispariţie.

<<Vom privi înapoi doar atunci cînd vom avea ce vedea!>>

Se plictisise deja, cu toate că abia era ora zero, îi repugnau toate scrierile şi toate faptele săvîrşite în epistole, nimic nu fusese real, nici măcar boala, nici măcar amintirile generate de calculatoare, se însănătoşise complet, într-o moarte de lux, dincolo de haosul citadelei, de puroiul veştilor, de sincopele existenţei...

"Desculţe mi-s încercările de-a restabili echilibru printre aceste rînduri uleioase, întunericul se dovedeşte excesiv de vîscos, nu-mi dă voie să întrezăresc intrarea căutată de ani, în zadar am imaginat mijloace de locomoţie rapidă, am ajuns prea tîrziu, am fost trădat... Reflexii lipsite de azur, argint peste litere, orbirea ocupă fotoliile acestui cinematograf al închipuirii, n-are rost să rostesc falsuri, tristeţea a cuprins timpul, înjumătăţind voinţa şi violentînd dorinţa, nu mai aveam nimic de emis..."

Îşi privea corpul, admirîndu-şi rictusul rigid, unghiile vinete, globii oculari goliţi de boarea vreunei expresii, se uita în urmă, impasibil, lipsit de emoţii, era liber, în sfîrşit, pregătit de înmormîntare, trecere sacră, maladia visului era departe, nu-l mai putea ademeni nicicînd! Ziua era gata, acum ştia exact ce dorea şi ce va avea! Percepţiile îi fuseseră substituite de lumina inimaginabilă iradiind de pretutindeni, pulverizînd orice urmă de neîncredere, de şovăială, de frică, de durere! Era izbăvit sau totul constituia un alt test, o nouă etapă, superioară treaptă? Încă nu ştia, dar oricum nu conta, principalul era că nu mai avea de ce privi în urmă, la scrierile sale încărcate de sadism, ziua va continua pe vecie.

"Pelicula îşi consumase rotirea, numerele deveniseră amintiri intangibile, ce-aveam de creat în continuare, ce-aveam de stricat, pentru ca nici o cheie să nu se potrivească în broască? Aceasta fiindcă orice intrare trebuie răsplătită cu o veşnică închidere... În perfecţiunea lui treizeci şi trei."

= 02-noiembrie, 01, 02-decembrie-2005 =