In memoriam D. F.

Ar fi necesară o epurare a sentimentelor, o curăţenie generală? Ce poţi spune în favoarea acestor idei, ce ai avea de obiectat?

Nimic nu pare să se închege, nimic nu se poate dezlega, toate sînt atît de complexe, învălmăşite prin minte, dincolo de graniţele nălucirilor... Nimic nu-i real, aici, în farfuria groazei unde te-ai ascuns, crezînd că astfel nimeni nu-ţi va detecta monstruozitatea! Ai rămas la fel de vulnerabil, la fel de prostuţ, la îndemîna trădărilor din ani, zbateri inutile.

"Complicate inspecţii ale nevralgiei. Nu. Deloc. Acum? Ar trebui să fiu departe, să sar peste atîtea săptămîni mocirloase, ornamentate doar cu orbiri. Fără armonii, lipsă de zîmbete aromate. Vertijul persistă, amnezia va sosi şi ea, să-mi dea noi puteri, teribile momente de-a strangula absurdul. Aici. Încă o dată. Da!"

Ar fi indicat să te consumi mai puţin, să laşi altora privilegiul de-a fi martiri, eroi de abanos, sfinţi cu monturi şi batiste parfumate, ar trebui să te dezici de ură, de tot ce-ai îndurat zadarnic... Cum ai putea să speri la ceea ce-ţi place cel mai mult?

"Aleatorii sentimente, prea gingaşe teorii, nefructificate suficient de saltimbanci. N-am spectacole în agendă, nu există calendare ospitaliere, trebuie să mă descurc la fel ca şi pînă acum, adică să mor treptat, să mă încui într-o firidă a nebuniei, deja gazat de biţi, deja inert, atît de amorf! Sunete ciobite. Căderi programate.

Nu există victorii contra delirului, nu am lacăte mai moi care să-mi supravegheze libertăţile din buze. În abstract. Departe de frunze, de scurgerile fericirii. Încă supravieţuind tensiunii inoculate perfid în tot ceea ce fac ori pretind că realizez. Tăcut. Risipind semne, devastînd vremea... Cum aş găsi o nouă distracţie, în ce mod ar răsuna declinul jinduit de numere, de semafoare, de table, de roboţi – ca mine?"

Nimic nu se destramă, nimic nu se construieşte, eşti aninat peste fantezii de plastic, absorbit de sonorităţi stranii, nimic nu te atrage spre concret, către o nouă luptă cu propriile temeri şi miracole. Ai fost eliminat. Din rîndul ucigaşilor, din plutonul învăţătorilor, din ghemul de secrete... Prea slabe nădejdi, prea rarefiate mişcări.

"Introspecţii facile, mutante idei. Într-adevăr. Dincolo de adevăr. Putred fruct cu solzi. Ar fi necesară o fantezie mai blîndă care să mă apropie de punctuaţia raţiunii, să nu mai înfricoşez unele genţi şi fermoare, mi-ar trebui o cură mai detaliată, menită a-mi limpezi noaptea. Dar nimic nu se întrevede. Acelaşi coşmar brînzit, aceleaşi duhori sincronizate cu viscolul, aceleaşi dorinţe ştirbe, acelaşi monstru pîndind din tavanul icoanelor!"

Fluxul te stropeşte cu rătăciri policrome, bătăile în uşă te cheamă la morgă, să străluceşti printre oasele mîntuirii, alături de gheţuri umane. Este suficient să te simţi mai liber, fără speranţe de prisos, lipsit de suplimentare gesturi de refuz?

Ar fi indicat un colaps intern, exemplu de auto-recunoaştere a meritelor formalismelor? Ce ai de apărat, ce ai de rejectat?

Nimic mai plat ori mai alunecos, toate se dovedesc prea siderale, prea usturătoare, amestecate cu trăiri acide, cu un vis prea dificil! Nimic nu poate fi adevărat, ai respirat deja prea mult oxigen, nimic nu va fi mai puţin incert. Ce mai trebuie numărat, ce mai poate fi fotografiat, măsluit, stîlcit, ridicat?

"Nu raţionez, ci doar mă împiedic de trupurile conversaţiilor zăcînd prin cameră, în coşurile de fum ale imaginaţiei, gata să mă lovească. Fără scut, doar cu iluzii. Lipsit de refulări gazoase, numai cu becuri, incandescente terminaţii. Unde să mă refugiez, să nu mai îmi pese de nimic? Încotro? Ecourile nu se întorc, doar trimit clone să mă reprezinte...

Astfel, consemnez abur, mîndrindu-mă că sînt mai presus de pendule, de bezna din urechi, de muşuroaiele pline cu aspiraţii juvenile, voi scăpa de temeri ascuţite, voi extrage toate mirările din jur, voi sorbi – în sfîrşit! – odihna, ca totul să fie pregătit pentru vidanjare, expulzare dorită de demult. Tic-tac. Tic-tac. Acum!"

Nu ai nimic de etalat, nu ai cum studia mai profund acest dezastru colosal, această greaţă uriaşă ce-ţi dirijează axonii. Cum să te transformi în magician, în sinistru pion al bucuriei? Cum să-ţi scoţi masca, pentru a demonstra că eşti într-adevăr artificial?

Nimic mai voalat în tine, nimic mai trist depus peste cuvinte, în striurile zilei, contrariile au dispărut, substituite cu plăceri de pămînt, diforme orbecăiri. Ai fost amăgit de chei, de calcule prea sofisticate, nu ai ştiut cînd să te retragi din cutia milei, din carcasa unui trup nevolnic.

Ar fi de dorit o ştergere a erorilor, o depanare serioasă? Ce poţi indica, vrînd naşteri, unde îţi sînt soluţiile? Otrava te-a dizolvat aproape complet... E destul. Să te înseninezi.

"Atîrn, cu fularul dezgolindu-mi dispreţul mascat aşa de greu, trebuie să simt scurgerea electrică a secundelor ce-mi jupoaie nostalgiile, planurile de viitor, doctrina mucegăită, sînt pregătit de suicid, cu porţile larg deschise, cu porii atenţi la modificarea credinţelor, dorinţelor, intenţiilor. Rupte calamităţi. Balans fără nici o frică."

Prea slabe valuri, intangibile mistere, prea umede fapte labirintice, arzînd echilibrul. Nimic nu-ţi oferă stigmate mai drepte, la modă, nimic nu-ţi umflă cauciucul din globii oculari, te-ai resemnat prea curînd, inundat de melancolie violetă, machiajul te-a trădat, nu te-a ferit de păcate ardente!

"Poate ar fi fost mai frumos să stau, tranşat de teoreme şi de indicaţii onirice, răspunzînd apelurilor anonime, primite tardiv, poate că nimic nu-i real, învăluit în lîna halucinaţiilor. Alunecînd, e doar disoluţie... Nu am litere. Cît aş vrea să exprim ceea ce percep, alături de mine, în acest momente de transparenţă a vieţii! Nu am puls suficient de puternic pentru a puncta ritmul luminii extraordinare ce mi-a cuprins întreg spiritul!"

Trebuie doar să mori, împăcat cu hîrtiile şi norii, sacrificiul este necesar, pentru că doar astfel fi vei socotit un fel de zeu absent. Trebuie să fii uitat complet, stocat pe discurile amneziei, numai aşa vei avea linişte, dincolo. Cercurile, toate, vor deveni pur triunghi.

"E numai o comă. Trezire bruscă. Împrejur, ierburi violacee privesc parţial curioase. Algoritmii animă atmosfera, felicitîndu-se că nu au pierdut reprezentaţia. Chiar am revenit. După treizeci şi trei de ani. Acasă. Aşa cum era prestabilit în specificaţii. Somnul a avut succes, dăruind atîtea indicii asupra lumii interzise în care m-am prelins, neştiut, ignorat de adevăraţii oameni.

Tristeţea nu are rost, este destinată celorlalţi, ei nu pot trăi fără ea. Trebuie să fiu vesel, permanent, satisfăcut de reuşita misiunii. Fibrele mi se destind, ţesătura nu mai e necesar să fie trainică... Nu voi mai pleca. Niciodată. Cu certitudine!"

= 23-noiembrie, 05-decembrie 2007 =