Domnul Golir privea fereastra. Mâna de sticlă şi monoclul de obsidian îi străluceau, ca întotdeauna, violentând firescul, detaşându-se cu neruşinare temperată din învălmăşeala de obiecte gâtuind fluxul atenţiei. Era vară rubicondă, în cerceii nucului se legănau ciripituri vesele, nimic incitant nu se întâmpla. Principalul era că arşiţa încă nu se pogorâse peste geamuri, incendiind memoria...

"Anii trec, printre icoane dezgolite şi oglinzi de foc, anii se duc, prea uşor, asemeni foilor de sugativă, îmbibate doar în griji violete, totul e numai o spaimă, continuă fugă peste adevăratele lucruri importante. Să fie aceasta desăvârşirea? Nu-ţi pot da indicii, descifrează tu ce se întâmplă ori e posibil să se petreacă, aici, între hârtiile gândului şi vechile năluciri."

Domnul Golir avea răbdare, aştepta să treacă trenul de treizeci şi trei, ca apoi să mai picotească puţintel, nu avea ce face, ochii îi clipeau ceţoşi, înmuiaţi în laptele din cană, nimic nu se derula încă aici. Piciorul de inox i se zbătea încet, înghiţind peisajul într-o sacadată clismă de viteze uluitoare, mai era puţin, pe urmă liniştea va accidenta locul, determinându-l să viseze la cine ştie ce balansoar al vremii... Ticăitul auriu al ceasornicului de portocal fărâmiţa gândurile, prea cubice, prea deformate de plictiseală, oraşul moţăia în continuare, într-o inconştienţă vecină cu imbecilitatea, concertul estival se alungea pe alei, în bălţi vâscoase, peste turnuri şi edificii sofisticate... Ce mai era de făcut?

"Anii se scurg, ţevile au ruginit şi vocile locatarilor încă mai dezbat fleacuri, camerele stau pustiite, aşteptându-mă să-mi divid pupilele, să-mi rup braţele albicioase şi să le împart, ca ofrande de lux, umbrelor, sunt prea neputincios să duc gesturile la capătul coridorului, să-mi anin creierul într-un cuier dubios. Am îmbătrânit, nu mă mai vizitezi de atâta vreme, ţi-e frică să mă vezi, descompus prin orologii de porţelan, secţionat de aparate complicate, n-are rost să te temi, nu mai trebuie să se întâmple nimic!"

Domnul Golir nu mai găsea răbdare, fapt bănuit din freamătul dezorganizat al bilelor substituind degetele, ceva era în neregulă, pentru că locomotiva nu apăruse încă, iar cadranul de muşchi gros deja fusese traversat de minutar, era exact. Treizeci şi trei. Zgomotul ruginit al încărcăturii feroviare nu ardea sticla, nu pulsa în elipsa urechii, nu mângâia bărbia copacilor, era în continuare tăcere umedă, beznă sonoră!... Şi norii fabricau spirale perfecte, şi vrăbiile gri ţopăiau pe blatul fragil al prăjiturilor uitate pe verandă, şi casa întreagă stătea cu spaimă, ce va urma acum? Rufele pestriţe, deja uscate, nu se mişcau, înţepeniseră şi ele pe frânghiile întinse la maxim...

"Anii se disipează în mlaştini, pe fleacuri şi pe prăfuite încercări de trezire, durerile nu au plecat, torturându-mă permanent, în fiecare secundă, în orice minut turtit de geamuri... De ce taci şi nu exprimi compasiune, ură sau orice altceva? Monştrii n-au nevoie de tine, zilele se ofilesc oricum, fără stimuli sau reţete moi, fără hohote şi sticliri de orgolii..."

Domnul Golir nu înţelegea această lipsă de politeţe, asemenea crunt accident al rutinei zilnice, venele de plastic i se zbăteau într-un paroxism greu de închipuit. Calea ferată se dovedea imaculată, ca o rochie de mireasă, şinele chele nu trepidau, traversele visau nepăsătoare, pietrele rămăseseră neatinse... Să fie greşit ceva? Soarele dodecaedric sidefa spaţiul, alunecând cu graţie matematică pe parchetul lucios al cerului, clipele se rostogoleau la fel prin conductele existenţei de email... Şi totuşi ceva fusese eronat, trenul nu sosise. Deloc.

"Anii m-au cocoşat, m-au amestecat în supa de automate şi de manechine, prea reci, fără substanţă, anii sunt răi, ca de obicei, nu au avut grijă de nimeni! Dar fără ei jigodiile n-ar exista, fantomele n-ar avea distracţii, microfoanele nu ar izbândi! Şi atunci, ce este mai benefic?... Ce se mai poate face?... În continuare. Taci. Nu. Mă loveşti. Nu mă mototoleşti, ca pe un ambalaj de staniol, de la vreo napolitană de melc. Nu. Mă chinui. Nu mă atingi. Nu. Mă percepi. Antenă. Fiindcă deja am murit, iar tu eşti dincolo, acolo unde e paradisul, considerat de oameni tren, ai câştigat iarăşi!"

Domnul Golir nu mai putea dormi, în ciuda faptului că patul era pregătit de asemenea sărbătoare a simţurilor, pernele se menţineau inerte, pledul rămăsese virgin în continuare. Falangele de chihlimbar se îndoiseră într-un turtit semn de întrebare. Pisica din colivia electrică nu ştia răspuns. Nici ziarul triunghiular, cu ochi prăjit la mijloc, nici gulerul de carton al vechilor mobile, nimeni. Pustiul fluiera, acoperind goliciunea sfidătoare a pereţilor nebronzaţi de decenii, în pofida canicularului anotimp. Să se fi schimbat orarul?

"Anii se duc, asemenei oilor plouate din ramele de argint, ca toate ouăle coclite de promisiunea zborului, anii se consumă involuntar, într-o perpetuă cătare a terorii, într-un extaz acru, prea facil de experimentat, prea dificil de păstrat... Nu am ce să-ţi mai spun, oboseala m-a tăiat, din nou, coma e mai puternică, drogurile rapide îşi fac efectul întotdeauna, scrisoarea mea se dovedeşte a fi inutilă pată albă pe masa ta, de disecţie a afectivităţii funestre, pericolul contaminării e uneori imposibil de neglijat..."

Domnul Golir tăcea, dinţii de cauciuc i se încleiaseră, străpeziţi de modificarea din program. Nu se vestea nici un alt tren, va trebui să aibă răbdare până mâine, la treizeci şi trei. Exactitatea era măsura lumii. Iar plasma din văzduh va mai înfăptui o rotaţie... Nasul de mătase nu putea şovăi, a doua zi cu siguranţă totul va reveni la normal! Chiar aşa.

"Nu mă mai urmări, nu mă mai citi, ar fi prea mare efort, nu mă mai înveseli cu viaţa, fiindcă nimic nu mai are rost, acum, aici, în acest mormânt personal, în acest vagon extraordinar, atât de confortabil, neadecvat bestiilor, deja-i târziu..."

Domnul Golir ostenise, i se topiseră inelele gambelor metalice de pe piept, fusese răvăşit amarnic de absenţa inexplicabilă a locomotivei, tabieturile îi erau date peste cap, pieptănate diferit azi, deja toate ar fi devenit grămadă de moloz dacă ar fi putut simţi furie... Însă conta să fie calm, să nu se enerveze inutil, chiar dacă misiunea lui eşuase lamentabil, din pricini necunoscute. Ce se va întâmpla cu spectatorii din tren, dacă nu-l vor mai vedea niciodată, aşa impasibil, drept, excentric şi totodată familiar, ca un ţicnit erou de cinema?

"Anii trebuie să plece la culcare, odihna lor fi va fericirea ta de mâine, când totul va sublima într-un filigran neobişnuit, de mii de încercări de-a dispare din mine..."

Domnul Golir ţintuia fereastra în spatele căreia fusese închis, să mulţumească utilizatorii acestui software de divertisment. Undeva se strecurase demonul imperfecţiunii şi sistemul omise să-i trimită vagoanele, fără de care nu mai putea exista... Vântul adia, pipăind cu gingăşie frunzele şi spicele pârguite deja, iar pe maxilarul de ebonită cenuşie se prelinsese, parcă, o lacrimă, topind realitate.

= 28-martie, 07-mai, 08-iunie-2002 =