Uneori, cind elefantii de pisla devin bancheri burtosi si maracinii din becuri se imbolnavesc de diabet, cind flautele capata staniol de ciocolata si ciorile migreaza spre alt tumult al vietii, este mai bine sa te prefaci, onest, ca ai murit si ca nu mai conteaza ceea ce se intimpla in exterior, sa consideri, paranoic, ca realitatea este doar balon subtire umflat excesiv, plin de aerul viciat al sperantelor, telurilor, afectelor si evenimentelor zilnice, alea misunind prin bucataria ornata de sarbatoare, este indicat sa te inchizi perfect in scoica unui sicriu luxos, batiscaf al nemuririi, confectionat cu rivna de maestri venetieni si sa-ti pui proteza ochilor intr-un bol plin de tamiie, pentru totdeauna ori macar pe durata unui act al firii.

Aceasta nu te ajuta cine stie ce sa ajungi erou stralucitor, incrustat in manuale de mintit inocenta, vreo personalitate ciudata concurind spiralate galaxii, dar nici nu te impiedica sa aspiri la ideea ca vei capata, drept strimta recompensa, cindva, o camera insorita intr-un calendar de patru stele populat cu sfinti celebri la turnir sau baluri electronice, vei putea atunci sa te bucuri de privilegiul azuriu de-a ignora, non-salant, rugaciunile sfioase ale muritorilor blegi, implorindu-te sa-i salvezi, macar cit de cit, de la o rusine mediatizata la refuz.

Ti-e teama, probabil, de aceasta ipostaza larga, socotesti poate ca-i mai frumos sa te implici si sa-ti cedezi, marinimos, treptat, ambrozia flaminzilor cersind firimituri de perfectiune nisipoasa, insa cel mai bine este sa nu mai gindesti la nimic, sa fii nepasator ca un gard batrin, aninind croncanit gotic, ori asemeni unui zid orb, incastrind in sine tezaurul linistii, sa nu te intereseze tiriitul timpului pufos pe covorul eternitatii, nici contractiile regulate ale universului cuprins de fluxul crampelor...

Dar, pina atunci, mai este suficienta cale ferata, munceste in continuare la sapatul propriei tale gropi, relaxanta stare finala, inmormintarea plina de fondul de ten al fastului si al florilor de hirtie creponata va avea loc in curind, nu uita sa te imbalsamezi c-o noua goana prin vagoanele amintirilor deflorate de prea mult calm, vei arata nemaipomenit, mai chipes decit o masca de lut lipicios, mai inteligent ca o sirma ghimpata, mai rece decit inghetata de banane comercializata de piromanul de la coltul strazii, totul va fi minunat!

Tichetul este valabil, mai posezi o sansa de-a fi liber, complet destramat de uleiul gretos al responsabilitatilor!... Iata ca deja aproape s-a inserat la morga datornicilor si tu inca n-ai terminat constructia locomotivei, medalie a vitezei destinului...

Trenul galbui, jinduit de atita vreme, plecase deja din gara, in zadar alerga dupa ultimul vagon, nu-l ajunse, il mai observa, undeva departe, convergind la infinit, trebuia sa astepte urmatorul accelerat, biletul raminea valabil spre norocul lui. Se prabusi, epuizat, pe un scaun ruginit de pe peronul mizer, tapetat cu maruntaie de hirtii si gunoaie, ar fi avut chef de aroma imbatatoare a somnului, sa se odihneasca macar citeva minute.

Zgomotele infernale ale garii cenusii se dovedeau insa teribil de enervante, sapindu-i in creier transee groaznice, traficul era insemnat la aceasta ora, pasagerii se foiau ametitor, purtindu-si in spate bagajele obeze, sute de rucsaci si valize misunau besmetice pretutindeni, determinindu-l sa se ridice si sa se mute, dezgustat, in sala de asteptare. Dar nici aici nu era mai bine, un miros greoi, nedefinit, rincezea zidaria coscovita, sufocant si malefic, asa incit prefera sa iasa, rapid, din perimetrul garii, sa se ajunde in jungla schizofrenica de strazi bizare ale orasului, tot mai absent, ginditor, incapabil de-a remarca drumul strabatut si de-a sti ruta de intoarcere. Se pierdu prin intestinele intortocheate ale citadelei somnoroase, imbatrinite, uitase de unde plecase si incotro era destinatia, osteneala disparuse ca prin farmec, ramasese, reziduu firesc, doar o stare de buimaceala, asemeni celei din urma unui somn de dupa-amiaza.

Privind imprejur, intr-un lasou de atentie vaga, constata ca ajunsese inaintea arenei turtite a unui circ tacut, invesmintata in purpura si sclipiri de smarald, nu percepea animatia specifica, nici latratul rugos al gazelelor sau horcaitul hipopotamilor, nici exercitiile complexe ale trapezistilor, clovnilor si dresorilor de papagali, era o liniste stranie, prevestind ceva rau... Curiozitatea acida il forta sa patrunda acolo, dind la o parte perdelele imense, din catifea visinie, brodate cu cranii si oase simpatice, sa vada ce se ascundea dupa ele...

Ciudat, locul animalelor si oamenilor ce-ar fi trebuit sa iste o reprezentatie regala fusese substituit de citeva vagoane de tren, proaspat vopsite in violet, goale, dar avind inscrisa, in semne singerii, localitatea spre care mergea si el! Se urca incet in al doilea compartiment, atent la fiecare detaliu, ceva parca nu era in regula ori doar i se parea, halucinatii pitice avea de foarte mult timp, totul se dovedea atit de neobisnuit, insa continua sa urmeze calea pe care pornise.

Se instalase comfortabil, alaturi de geamul surprinzator de clar, principalul era ca nu avea bagaje si astfel ii era mai usor sa calatoreasca, oriunde, fara siraguri de griji ca le-ar rataci sau deteriora, peste citeva momente auzi sunetul inalt al locomotivei invizibile, plecarea trenului era iminenta... Nu exista nimeni in vecinatatea sa, cu atit mai bine, ii repugnau conversatiile desirate cu necunoscutii, peisajul se metamorfozase, vedea acum in fata ochilor o cladire mohorita, cubica, nu era cea a garii, ci probabil adapostea nucleul vreunei institutii fioroase, un nexus al groazei. Chiar inainte ca trenul sa prinda a se deplasa, capatind viteza si forte proaspete, din ea iesi un elefant de portelan, decorat fistichiu, plin de zorzoane fumeginde si clopotei licaitori, mugind la dinsul, proliferind un gen de avertisment, blestem sau amenintare, nu banuia ce-ar insemna, cel mai indicat era sa nu-i dea atentie, in sfirsit reusise sa scape, sa ajunga tot mai departe...

Ii venise, secretie alburie cu iz de maci fierbinti, somnul, iarasi, putea atipi in voie, chiar avea destul spatiu pentru a se alungi putintel, niciodata nu admirase locurile pe unde trecea, murmurul monoton al rotilor grabite sarind jucause sinele alunecoase il adormi imediat.

"Bat la o usa triunghiulara, cu un ochi albastru in locul vizorului, bat tot mai tare, nervos ca nu soseste sa-mi deschida nimeni, nici o voce, subtire sau din contra, nu ma chestioneaza macar ce anume caut aici, daca vreau sa sap gradina ori sa vind o lopata miraculoasa, bat cu toata puterea pumnilor mei de platina, infuriat peste masura!

Apoi, ma resemnez si ma asez linga pragul auriu pe care sint inscrise treizeci si trei de vagoane, verzi si pulsatorii, astept sa vina proprietarul apartamentului la care apartine aceasta usa surda, iar orele fac echilibristica periculoasa, fara incetare, ridurile din chip isi multiplica prograsiv adincimea si aria, imbatrinesc fara a putea estima cita iasca au rumegat pendulele, rabdarea poate ca nu-i solutia cea mai nimerita in astfel de cazuri, deoarece ai constata, tardiv, ca nu esti decit un ratat deplorabil... Tirziu, cind deja se facuse intuneric viscos in ceruri si cocoasa imi devenise munte greu, tocmai bun de explorat, cind retina imi era oglinda, albita de intelepciunea de a sta degeaba, am incercat sa ma ridic din stagnare si sa incerc, inca o data, sa bat la usa, dar nu posedam trup, ci devenisem semafor permanent rosu, interzicind deplasarea oricarui tren, iar in jur crescusera pilcuri de bariere zvelte, pascind iarba aromata a cimpiei infinite."

Cind se trezi, nu dupa mult timp, constata stupefiat si torturat de spaime ustoratoare, ca se afla intr-o cusca plina de cazmale multicolore, de franjuri lungi, tepoase, de cotoarele unui fost pachet de bilete la vreun spectacol al fugii zadarnice, era undeva sus, cocotat in cupola generoasa a cortului de circ, iar jos, pe nisipul arenei circulare, marsaluiau in cadenta metalica turme de girafe topindu-se in spoturile reflectoarelor nenumarate, insotite de trompetisti mindri, in uniforme de acari si sefi de gara, acompaniate de aplauzele asurzitoare ale miilor de spectatori coboriti din vagoane sa admire privelistea!... Plantele carnivore deja ii penetrau organismul, sugind finale imagini ale curajului si dorintei de-a distruge cosmarul, cautau hirletul pitit cu dibacie in miezul mintii, trebuiau sa-l determine sa continue sapatul!... Abia acum cunostea, cu certitudine, ca trenul nu mai putea fi pierdut!

= 13, 21-februarie-1998/22-august-1999 =