<<Start!>>

Visase iarăşi că devenise un simplu nasture de lemn, despărţit de cămăşi sau paltoane, singur, alături de un cuptor încins, univers adulmecîndu-i forma. Găurile îl dureau, muchiile îl atenţionau că nimic nu este stabil, nimic altceva nu se întrevedea în favoarea sa...

Se trezise cuprins de teribile frustrări, constatînd că pe braţe îi fuseseră cusute sute de nasturi, multicolore, de forme bizare, asemeni unor solzi bizari, pilule translucide sau pustule generînd un model complex. Cum să scape de asemenea apariţii? Cum să-şi extragă din trup aceste accesorii nedorite?

Îi era frică să taie firele verzui ce-i traversau tegumentul, fixînd atît de bine nasturii. Încercă să tragă de ei, însă brusc percepu aşchiile unor arsuri subcutanate, aşa încît nu mai îndrăzni să facă mişcări bruşte. Trebuia să consulte un medic, să vadă cum scapă de nedoritele bucăţi de plastic, de lemn, de metal...

Inopinat, fiecare nasture plesni cu un sfîrîit dulceag, dezvăluind un fel de antene amestecate cu firave petale policrome. Miezul pulsa, oferind un polen vîscos, gel luminiscent. Ce urma să se petreacă? Foştii nasturi prinseră a ţiui pe diverse tonalităţi, închegînd astfel o muzică sincopată, tumult de sonore ciudăţenii menite a-l obişnui cu vertijul, cu o subtilă ceaţă mentală.

Nu mai putea să se mişte, înţepenise, instrument straniu cuprins de viiturile unor vibraţii tot mai profunde, în vreme ce emana lichide parfumate în concordanţă cu ritmul melodiei. Nu avea cum opri sau deturna aceste manifestări aberante, trebuia doar să se adapteze la schimbări, să se resemneze, să nădăjduiască la o revenire a normalităţii.

Temerile creşteau, viguroase, concomitent cu dezvoltarea florilor cîntătoare de pe membre, tot mai mari şi grele, tot mai însetate să-i extragă din corp substanţe vitale, hrănindu-se în mod parazit... N-avea nevoie de asemenea pacoste, poate că încă dormea şi totul nu reprezenta decît o faţetă a vreunui coşmar pitoresc, dar sadic.

Totul evolua, sunetele se metamorfozară în voci, iar petalele întruchipau acum guri cărnoase, de diverse nuanţe, copiindu-i cavitatea bucală. Nu înţelegea vorbele, nu putea bănui ce era exprimat. Mirosurile, la rîndul lor, prinseseră consistenţă, imitînd pe rînd parfumuri de mosc, de grîne încinse, de frunze veştede, de pîine proaspătă...

Nu mai era atît de speriat, panica dispăruse, un sentiment nou îl stropea, un soi de mulţumire împletită cu o curiozitate bogată. Ce putea să se mai întîmple? Cît devenise concret şi cît era o proiecţie cerebrală, urmă a unor subterane dorinţe intensificate de febră?

Amorţise, grijuliu să nu turtească nici una dintre feţele ce răsăriseră în locul corolelor, cîndva nasturi. Toate reprezentau replici ale chipului său, orice grimasă ar fi făcut automat era propagată la nivelul fiecărui figuri. Hohotea, multiplicînd în mod hidos rîsul, o stare nervoasă fumega prin cap, trebuia să scape de aceste clone jalnice! Nici o soluţie nu se întrezărea, aburul confuziei marcase deja teritoriul casei, ţarcul compus din echipamentele electronice, nu reuşea să mai acţioneze! Era cumva vreo pedeapsă?

Amintiri răzleţe, fragmentate, îi traversau ideile lăptoase, dar n-avea răspunsuri, ci doar alte nedumeriri, prea suculente, atît de toxice. Unde să-şi regăsească echilibrul, cum să-şi revendice umanitatea pierdută?

Pe braţe şedeau acum miniaturi ale sale, era năpădit de trupuri mici, identice cu al său, putea chiar să observe că pe ele aveau, la rîndul lor, alte corpuri, aproape de nedesluşit. O lupă i-ar fi revelat un şir infinit de pseudo-vietăţi care constituiau fractalul său extraordinar, încărcat de auto-similitudini mai mult decît anormale! Părea aşadar un fel de panoplie pentru copii ale propriei înfăţişări, o revărsare de trăiri multiplicate la infinit.

Cine-ar rezista acestei presiuni? Cine nu ar lua-o razna, urmărindu-şi miliardele de mişcări, de bătăi cardiace, de procese cognitive, de ispite? Trebuia să doarmă, probabil fără folos, dar putea să se mintă că totul va fi şters şi va fi curăţat definitiv, cu braţele lipsite de fantasmagorii.

Nu mai ştia ce era necesar să facă, acţiunile păreau contradictorii, o voinţă stranie îi controla unele decizii, nu putea fi decît cea a corpurilor lipite de dînsul, doritoare să supravieţuiască, pseudo-progenituri. Ar fi vrut să dispară, să nimicească mogîldeţele de pe suprafaţa pielii, gnomi aparent nefolositori. De cîte curiozităţi va mai avea parte?

Aţele ce legau trupurile se volatilizaseră, rapid, eliberînd mulţimea de personalităţi similare cu a sa, habar nu avea cum să procedeze, care va fi evoluţia situaţiei... Pînă acum, nimic nu părea să aibă conştiinţă proprie, independenţă. Dacă şi el făcuse parte cîndva din fractalul suprapus pe vreun trup similar? Cine i-ar fi oferit răspuns exact?

O stare de oboseală uriaşă îl învăluia de pretutindeni, puncte roşietice licăreau pe tegument, ornamentaţii amintind de ceea ce se petrecuse, era încredinţat că totul va fi vindecat, nu se putea altfel. Trebuia să doarmă, somnul va limpezi realitatea, consolidîndu-i încrederea!

Cîteva secunde şi nici o rămăşiţă din fiinţele dezvoltate din nasturii de odinioară, cusuţi cu abnegaţie prin cine ştie ce mijloc oniric. Nu va găsi explicaţii, oricît s-ar frămînta şi oricîte întrebări ar adresa ecranelor. Ce joc avea să-i absoarbă preocupările şi nedumeririle, aplatizînd fapte şi redecorîndu-i neuronii?

<<Felicitări, prima etapă a fost parcursă cu succes!>>

"Unde pleci, încotro fugi, lăsîndu-mă singur, aici, pe această insulă albastră, răvăşit, cu mintea crăpată, sub presiune? Unde te ascunzi, în ce os ori clepsidră? Nimic nu pîrguieşte deciziile, nimic nu mă determină să fiu mai bun, să te strig, să fii cu mine, învăţîndu-mă să cresc şi să întreb, să remarc viaţa...

Ce trebuie să distrug, pentru a înălţa apoi alte zmee de bucurie? Ce rămîne de evaluat, de cîntărit cu atenţie? N-am cum mă elibera de tensiune, de amintirile în care apari periodic, imagine după imagine, surprinzîndu-mă de fiecare dată. Curînd nu voi mai şti nimic, secat deplin, lipsit de inspiraţie.

Unde îţi vei consuma puterile de muză, pe cine vei legăna şi vei îndruma, experimentînd noi plăceri subtile, sclipitoare relaxări? De ce mă laşi să mă tîrîi prin casă, incapabil să creez, fără lacăt şi flaşnetă, amuţit aşa de rapid? Cum să-mi închipui scenele de veselie din acest joc electronic, cum să umplu spaţiul dintre decorurile existenţei, dacă totul e surpat, bîntuit de nelinişti gălbui, de bizare revelaţii ruginite?

Prea complicate zile, mă trezesc tot mai apatic, istovit de solitare melancolii, mă multiplic în braţele chiuvetei ce mă priveşte cu frică, de fiecare dată cînd încerc să devin abur... Multe risipiri în nasturi, cînd puteam fi folositor. Dar nu eşti aici, printre lucruri posace, nu-mi umezeşti dimineţile cu roua optimismului!

Cînd îmi voi restabili buna dispoziţie, cînd ritmul va inunda fiecare ţesut şi orice pagină de cod, rămasă albă? Trebuie să mă trezesc din această letargie mucegăită, să uit că m-ai vizitat şi m-ai pîrjolit, să fiu copt, pregătit de final de simulare. Uşile au dispărut, aplauzele s-au transformat în muţenie grea, nimic nu-i însă atît de stabil pe cît pare, oricît aş pretinde. Cu simţurile încleiate, nu-mi mai pasă de consecinţe, de vidul din jur, vreau doar să revii, să intri în minute şi să-mi amesteci cafeaua cu parfumul tău inconfundabil, văl prevestind o nouă capodoperă...

Unde te-ai ascuns, în ce tom gîrbovit, în ce livadă de miracole diafane? Prea puţine clipe fericite, picuri hrănitori, ameţesc şi încep să mă scorojesc, în faţa claviaturilor suprapuse, atît de bătrîn, naiv. Am amorţit, iarăşi, anii mişună pe covor, etalîndu-şi rîvna inutilă, n-am nevoie de alte succese, de străvezii cohorte de măşti, nu-mi sînt necesare decît şoaptele tale, apăsările de taste, cînd încordarea este maximă, cînd ideile trebuie zămislite!

Am devenit un mecanism lugubru, ca un soi de ceasornic nefast, care se opreşte la fiecare accident al sorţii, marcînd oribile boli. Am prea puţine daruri să ofer nopţii, să mă lase în pace pentru a te evoca, năuc, proiectînd calvar. Numeroase glasuri necunoscute, cotrobăindu-mi prin sertare, palpîndu-mi voiajul spre neant, fantomele îmi răscolesc percepţiile, drogîndu-mă fără voie. De ce nu vii să ordonezi fleacurile, să trasezi undele altor începuturi, să mă extragi din gunoiul oniric?

Ce trebuie să mai stric, atît de curios şi de incert, tatuat de confuzie, cum să mă descurc prin acest hăţiş de simboluri otrăvitoare, din care nu pot prepara absolut nimic? Am ratat acţiunea, rolul ţi-l repeţi în altă parte, nu în pletele mele, nu pe buzele mele de lemn tandru, podea pentru atîtea exerciţii ciudate... Am nevoie de alte viziuni, de măsurători şi sondaje, de mitraliere inteligente, de rezecţii şi vopsele, de piramide, de peşti şi pîini, de balene sinucigaşe, de ecluze, de suprarealism gonflabil, de biţi simpli, de eclectice greşeli, cîte subiecte amuzante pot fi abordate, cîte minuni se vor fi produs în lipsa mea, în miezul acestui program, am nevoie de tine!

Unde pleci, încotro alergi, speriată de crizele mele tot mai dese, de violenţa infiltrată în pereţi, cu inima tăiată profund, unde vei găsi calm, o climă prietenoasă, un ciob de noroc? Acordă-mi încă o şansă, lasă-mă să dezvolt acest joc, ajutat de comentariile şi gesturile tale! În curînd, cunoaşterea se va evapora definitiv... De ce nu te afli aici, într-un prizonierat al beatitudinii, urmărindu-mi instrucţiunile, luminînd minutele?

Nimic nu-i real, rîndurile fost-au arse, la fel au dispărut şi ispitele, sînt singur, conservat în suc propriu, depozitat într-un sanatoriu ferm, la adăpost de entropie, nimic nu poate fi reconstituit sau repetat, ai plecat pentru totdeauna, furîndu-mi toate fişierele, zecile de inovaţii, miile de metafore! Cum să demonstrez că eu am creat lumea, că te-am plăsmuit cîndva, într-un moment straniu, adulmecînd un măr?"

<<Nivelul doi a fost încărcat complet: fii pregătit!>>

Am visat că locuiam într-un lacăt, nu puteam ieşi, eram exilat printre mecanisme fine, înguste, ca un fetus aşteptîndu-şi sorocul. Deodată, totul s-a lărgit – nejustificat de legile fizicii –, aveam mai mult spaţiu de manevră, puteam dansa, puteam mînui pîrghiile bucuriei, controlînd de la distanţă armatele de chei plecate la vînătoare sau la biliard.

Liniile converg la nebunie, ar trebui să mă trezesc, să părăsesc obiectele, să stau mai mult cu oamenii.

Lacătul prinse a vibra, rotindu-mi întrebările, nu mai puteam şti încotro se scurg viziunile, dacă fi voi transformat în om sau voi deveni robot, avatar al acestei lumi virtuale, pînă la naştere mai aveam timp să ghicesc, numărînd striurile secundelor, decantat de nisip şi temeri... Ce filtru este necesar pentru a imagina altceva? Lacătul căpăta fierbinţeală, mădularele îi clocoteau teribil, poate că metalul se va topi în curînd, imobilizîndu-mă pe vecie. Trebuie să mă refugiez în alt loc, să-mi iau ideile şi să le mut spre o fericire concretă!

Ar fi timpul să scriu, să nu pierd asemenea scenă, pe urmă o voi analiza cu grijă, să descopăr fisuri de logică, speranţe rătăcite sau puţin delir...

Lacătul nu mă lasă în pace, convulsiile lui îmi deteriorează atenţia, nu reuşesc să mă concentrez, sînt încă prizonier, adulmecat de incerte arome, de ispititoare sonorităţi. Ce-ar fi de preluat şi de atins, cîte vor fi dăruite omenirii? Sper să fiu liber, detaşat de situaţii clisoase, la adăpost de negura altor lacăte, mai mari şi responsabile, adulte hălci de coşmar. Nădăjduiesc la satisfacţii primăvăratice, plutiri exterioare, sclipiri totale! Poate că astfel voi percepe realitate, voi degusta senzaţii plăcute, voi îmbrăţişa sentimente...

Tăcere în aşternuturi, am transpirat prea mult, torturat de imagini neclare, ar fi bine să mă desfac de acest vis, lacăt al închipuirilor dintr-un joc. Unde-s ceilalţi?

Încă mă ciocnesc de ciolanele angrenajului, alimentat cu mistere, încă mai pot renunţa la condiţia de-a fi prunc, încă o tură, repetînd scenarii preprogramate. Aceleaşi greşeli elastice, acelaşi traiect prin existenţă, aceleaşi nuanţe şi spaime, aceleaşi terenuri de climax, zidiri şi minciuni de bumbac, aceleaşi feţe reflectate pe marginea prăpastiei citadine, acelaşi zar lepădat în dimineaţă, aceleaşi mentalităţi uleioase, stîrnind repulsii sau migrene, aceiaşi pioni mişcaţi prea lent, o lipsă de fantezie trainică, rucsac unde ar fi indicat să uit ce mă pîndeşte, cine mă va urî... Interiorul lacătul hohoteşte, iarăşi, mă consideră iremediabil pierdut, într-o derivă intelectuală fără capăt, este totul prea complicat să fie aşa uşor de limpezit.

Reverberaţii vernil, alte borne şi finaluri, naşterea se apropie, trebuie să mă socotesc privilegiat, pentru că voi asista la propria mea revenire pe lume, înălţare în grad! Ar fi vremea să-mi leg vorbele, să pictez o altă acţiune, să declanşez distrugerea lacătului în care mă consum acum?

Dezgolit, nu cred în miracole, nici în firimiturile premoniţiei, ştiu că nu-i decît ceva virtual, demn de acest decor metalic, nimic nu mă va salva de la halucinaţii, de la duşuri acide, de la ecouri apăsătoare, am murit deja, în somn... Veioza nu are destulă putere să ofere diademă de satisfacţii, bezna mă înfăşoară într-un giulgiu straniu, nimic nu contează de fapt. În lobii urechilor am prinse lacăte, degetele îmi sînt păzite de lacăte, sub mine dospeşte alt lacăt, totul este pregătit de închidere definitivă.

Ce vis se prelinge pe podea, ca o omidă sfioasă dorind nejustificate libertăţi? E doar o chestiune privindu-mi existenţa, lipsa efectelor speciale, m-am trezit, dar prea tîrziu, amiaza bîntuie deja prin cameră, stropindu-mă cu reproşuri ascuţite care seamănă leit cu nişte chei. Sînt rănit, săgetat de tot ce-am jucat, nu ştiu ce trebuie să fac să trec la următorul nivel, dacă ar fi frumos să caut lacăte şi să le consider copii, să desluşesc semnificaţii subtile şi să concep o nouă privelişte a nebuniei. Cît din mine este uman şi cît procent nu reprezintă decît fantezie digitală?

Am visat, din nou, că eram scufundat într-un lacăt, umplut la refuz cu pură beatitudine, punctaj menit a mă ridica la cer, în clasamentul dependenţilor de lumină.

<<Aşteptaţi, vă rugăm. Datele sînt în curs de transfer...>>

Nu-şi recunoştea mărturiile, le recitea şi i se păreau ciudate, prea pufoase, atît de acre. Nu-şi amintea momentele cînd le scrisese, poate că amnezia sau inconştienţa se dovedeau benefice. Era timpul altor confesiuni îmbibate de elan aparte? Răsfoind pliante alunecoase, păşind peste virtuţi prohibite, peste traduceri strîmbe, decanta ideile, constatînd că imaginaţia se dusese, volatilizată atît de uşor. Ce rămînea tangibil, cît era de interesantă viaţa? Nici o rezolvare, acelaşi program scămoşat, purtat prea des, nici un picur de mulţumire strălucitoare, pavăză contra deşertului mental. Zbateri de prisos, doar ca să pretindă că nu era inactiv, îmbolnăvit de stres, electrocutat cu mesaje scîrboase, provenite de la jucătorii lipsiţi de satisfacţii optime. Ignora bătăile în uşa microprocesoarelor, şiragul de apeluri telefonice, nu-i mai păsa de ferestre şi de voci, reparcurgea biţi şi, uneori, măsluia unele valori – aleatoriu –, mutila astfel fotografiile, literele, sunetele, exactităţile, încercînd a se simţi, cît de cît, fericit... Coma se apropia, ticurile nervoase îşi intensificau savoarea, era timpul altei erupţii de fantezie, lavă atît de înduioşătoare pentru unii. Nici o multiplicare a existenţei, ca şi mîine să fi avut pretext să retuşeze următoarea etapă a jocului, auto-perfecţionist la extrem. Numeroase regrete, avea nevoie de alţi nasturi, de inovatoare scene.

<<Bine aţi venit în acest oraş!>>

"Poate că flaşneta m-a trădat, ştirbă şi cocoşată, nu vrea să încînte fagurii, să doneze note artificiale celor prea concreţi. Poate că nu-s abil să mă consider muzicant ambulant, stîrnind repulsie printre blocuri şi alei, netezind calea haosului. Trompete veştede, tamburine păcătoase, aceleaşi ritmuri distruse, aceleaşi fragmente jupuite din melodii desuete, cum altfel aş atenţia, aş magnetiza percepţiile atîtor oponenţi?

Urmărit de dulăi cubici, perne cenuşii şi îmblănite, trebuie să găsesc mijloace de subzistenţă, să desfac partituri, să cioplesc muzica, încălzindu-mi degetele anchilozate, tălpile perforate de-atîta mers. Încă o melodie tristă, o încercare de-a aşeza diferit arpegiile, încă o gamă ratată, accidentele oricum trebuie să existe.

Trebuie doar să agit instrumentele, să ţip, spărgînd rimele, voi căpăta cîţiva bănuţi electrici, hrană temporală, voi dormi apoi, ca să-mi regenerez apetitul pentru distracţie, glumele. Comune activităţi? Rostogolesc gînduri, dar obţin aceleaşi rezultate, cursa de fiecare dată e neschimbată, deşi călătoresc din oraş în oraş, din pixel în pixel, din cîntec în cîntec...

Cine ameţeşte văzduhul, cine contemplă fluturii toxici şi distruge polenul închipuirilor? Cine mă priveşte cum ard sunetele, declanşînd paloare şi repulsie, cine-i prezent la ceremonia de investire a visului, economic mijloc de-a rămîne viu?

Totul e numai o spirală metalică, un program straniu, ca o cartelă perforată, ancestrală, undele se aplatizează, vîrstele pătează tegumentul, dar principalul este că încă reuşesc să umblu prin urechi, să răsucesc armoniile... Viori decolorate, decantînd semitonuri, clape disparate, prea vagi, nu-mi mai recunosc bogăţiile, nu ştiu ce rămîne în urmă, o oază de linişte sau numai un blestem.

Merit un alint mai spongios, o lingură de ovaţii? Iluzii gelatinoase, abur fără rost, nu-i cald, să-mi dezmorţească oboseala, să-mi ajute la păşit printre pietre periculoase şi deşeuri menajere. Să-mi închipui că totul este perfect, ca o farmacie translucidă, aseptică, să continui şarada şi murmurul cuvintelor, privind la ferestre închise, reflectînd norii umflaţi excesiv... Să mă imaginez departe, pe o insulă de lux, auzind cum fracurile mă aplaudă în vreme ce mă sufoc, strangulat de intestinele contrabaşilor, torturat de tube şi harpe? Ce-i mai suprarealist decît atît?

Făpturile de lîngă mine mă cheamă la realitate, lingîndu-mi mănuşile fără degete, aproape ferfeniţă, a început să burniţeze, perdea de triumfătoare invitaţii la siestă. Încotro să mă refugiez, totul e prea dificil, mă dor întrebările, sunetele horcăie disonant, coardele vocale protestează...? Aceeaşi lumină tulbure, crepuscul interior.

Poate că flaşneta nu-i decît un lest, împiedicîndu-mă să mor, încorsetat în miracole stradale, vagabond al jocului. Probabil greşesc, dar nu-mi mai pasă, traficul devine fluid aromat, incitîndu-mă la dispariţie definitivă. Tensiunea alunecă pe hainele sintetice, îmi albeşte pletele, nu mai aud, nu-mi regăsesc închipuirile, constat că totul păleşte treptat, iar ameţeala mă apasă cu fermitate, trebuie să zac. E suficient să trec la următorul nivel, privilegiat?

Visez, pupilele devin goarne aurii, genunchii ciolănoşi mi se preschimbă în clopote tubulare, inima funcţionează pe post de bas, visez, într-adevăr, salutat de laţele canine care-au ajuns dirijori celebri, visez, desigur, nimic nu-i mai plăcut, aici, pe trotuarul pavat cu intenţii călduţe, mirosuri de covrigi şi plăcinte cu brînză dulce... O orgă creşte în boscheţii din apropiere, arzînd molcom delicioase pastişe, după Bach, porumbeii din parc survolează ziua, marcîndu-mi locul în istoria derbedeilor geniali, printre obrăznicii clasiciste şi romantice, înaintînd către post-modernism.

Atîtea pretexte de-a fugi de acasă, hălăduind labirintul planetei, căutînd un loc pentru inspiraţie perfectă! Acum îmi amintesc, de aceea sînt pribeag, am făcut-o cu un scop anume, nimic nu-i întîmplător. Prea tîrziu?! Tardive conştientizări, sărate evenimente.

Nu mai are sens a mă trezi, să compun o altă jachetă pentru cerşetori ca mine, să deşir apoi notele, trăgîndu-le din marsupiul unei maşinării stricate! Pot să-mi divizez existenţa onirică, să creez în paralel, generînd mistere şi eşantioane de viitor, totul e posibil. Cine uită trupuri şi născoceşte un scop pentru muzică, în loc de mîntuire aurită?"

<<Pînă în prezent, punctajul acumulat este 33.>>

Cina de taină se desfăşoară excelent, iată că toată lumea se distrează, pălăvrăgind cu nonşalanţă despre pildele spuse ieri, cu oarecare teatralitate, despre zilele geluite prin cetăţi necunoscute, pline de orbitoare tentaţii, prilej de-a testa rezistenţa sandalelor şi ideilor legate de ele... Bem vin rubiniu, cam acru pentru gustul meu, dar altul nu-i şi nu pot rezista fără acest şuvoi încărcat de putere ca de urs, mîncăm în dezordine, bruiaţi de glasurile nunţilor din vecinătate, nimic nu poate fi mai festiv!

E timpul să rupem vis şi să-l cufundăm în apele lunii, este momentul să ne sărutăm, ca să punem punct disensiunilor ce-au început să surpe coerenţa grupului. Prea multe cîntece diferite, prea grave risipiri şi stranii miracole, prea puţine semne de-a înţelege ce se petrece prin noi, ce ne animă şi ce ne întăreşte convingerea că sîntem buni, proaspeţi peşti, prea firave căi de acces la lumina încă nevăzută în căuşul palmelor...

Este totul secret, dar simultan ştiut de oricine, paradox al înţelepciunii, adevăr consolidat cu oglinzi ştirbe. Încă o roată de şoapte încleiate în euforie, încă o speranţă învîrtindu-se în miezul mesei, chemîndu-ne să dansăm, să răsucim timpul ca pe o bandă a lui Moebius şi să imaginăm o lume lipsită de sacrificii. Ştim că totul nu-i decît amăgire învăţată în grabă, nimic nu va avea loc, sălbăticia ne conduce din umbră, aţîţîndu-ne trupurile să comită fericire pură!

Ce-mi mai amintesc? Poate că ar fi bine să las scrieri, să înglobez totul într-un joc viitor, pitind istoria prin cochilii de noapte, în găoacele pustiurilor pe care le străbat mental de cine ştie cînd... Probabil că nimeni nu-mi va cunoaşte întîmplările şi fanteziile deşirate pe acest pergament electronic, flasce revelaţii tardive. Nu m-am sinucis, aşa cum unii au zvonit, pregătiţi chiar de mine să accepte minciuna, n-am înnebunit, urmărit de cîrduri de pîini groteşti, de scînduri devenite eşafoade moderne.

Stau şi urmăresc haosul divin din jur, întîmplările gravitează prea uşor, deformate de beţia care prinde crustă peste capetele audienţei. Ce auzim şi ce pipăim, cîte se prăbuşesc prea rapid dincolo de haine, de umbre? Muzica tîşneşte din vase, amestecată cu noi poveşti, vrăjite momente de infinit...

Oare sîntem gata de-a schimba omenirea, noi, o ceată de visători drogaţi cu prea mult virtual? Pe cine observăm, pe cine instruim să ne urmeze păcatele albe? Neaşteptate întrebări, trezindu-mă, proiectîndu-mi imagini insolite, în care nu-mi pot vedea locul. Roţile devin cruci, ritmul cardiac se intensifică, nimic nu poate fi real, nici această folie de evocări, nici greaţa ce-mi scormoneşte deziluziile.

Ce-am făcut de-atunci? Am bîntuit prin rădăcini de scaieţi, dincolo de zidurile impenetrabile ale amneziei, am crezut că binele nu-i decît un concept abstract, balansat peste propoziţii rîncede. Ce se aude şi ce se va dărîma? Ce va fi salvat, pentru a anunţa omenirea că totul nu-i decît un balsam toxic?

Să închinăm, glorificînd sănătatea acestor ore, să sorbim iarăşi mulţumire aromată, lăsînd urme în obraji, să fim mîngîiaţi de cinste, de speranţe! E momentul să primim infecţia supremă, botezul spiritual, înfăşuraţi în hohote moi şi în plutiri multicolore! Doar aşa vom fi uniţi, fără a cunoaşte că viitorul ne va spinteca prietenia, numai acum totul pare perfect, durabil!...

Eram naivi ori doar conduşi de intenţii superioare înţelegerii noastre? Nu voi şti niciodată, timpul s-a scurs deja, pătînd nisipurile şi rocile, n-au mai rămas decît ecourile palide, prea repede voalate. De ce-ar trebui să evoc, tocmai eu, atîtea frămîntări şi complicate trăiri?

Poate că n-a fost decît un vis, o trădare a percepţiilor, poate că nimic încă nu s-a întîmplat, ci doar se rumeneşte în mintea universului, prevestire a furtunii aşteptate de-atîtea veacuri. Cina e pe sfîrşite, dar secretele n-au fost dezvăluite în întregime, mă voi preface atent, deşi cunosc toate frazele ce vor fi rostite de unii dintre noi, toate emoţiile acidulate, toate negaţiile privirilor şi întreg platoul de interogări gustoase.

Ce rol mi-e rezervat? Cel de conspirator întunecat, de gîde indirect, de izbăvitor sau de martor umil? Mai contează acum să explic, mie însumi ori altora, ce-am realizat, cîte s-au declanşat, unde fost-au aprinse rănile memoriei? Totuşi, voi scrijela unele aspecte, mă voi strădui să nu omit cele mai importante revelaţii care m-au inundat atunci...

Mi-e încă sete, iar frigul mişună prin mine, zgîriindu-mi trufia, m-am dovedit malefic, am împins învăţăturile deoparte, lăsînd ca îndoiala să urce treptele templelor, să asmută rapacitate, să contamineze fiecare togă. Moartea s-a dovedit a fi unica soluţie de-a spăla toate murdăriile, de-a eroda mişelia!

Nimic, de fapt, nu ne interesa, eram doar o gloată de nostalgici, marcaţi de drumuri fără ţel, habar nu aveam ce stricam şi ce întregeam, cîte treceau prin noi, nimic nu putea să ne scoată din transă! Distracţia continua, nivelul trebuia dus pînă la capăt, multiplicat de sunete şi de izuri! Aveam să fim treziţi vreodată din acest vis elastic, încărcaţi la refuz de un cuvînt ce nu putea – în veci – fi rostit? Eram epigoni ai unor reali discipoli, striviţi de indiferenţa lumii?

Am obosit să decelez motive, să demonstrez că intenţiile mi-au fost curate, e prea tîrziu pentru fragmentări şi pentru alte aglutinări. Ceara s-a adunat împrejurul meu, nu mai am alte lumînări, bătrîneţea mi-a măcinat dorinţele de-a revendica un loc în paradis.

Trebuie doar să fantazez, dezvoltînd acest joc?!

<<A apărut o eroare – aplicaţia nu-şi mai poate continua execuţia. Înştiinţaţi autorul ei asupra acestui nedorit incident. Vă mulţumim pentru participare!>>

Febră internă. Pic. Pic. Să nu existe încredere în fanfaroni! Lătrat. Conducte de satisfacţii. Alt zgomot, eşantion al progresului. Mai repede! Hîrtii intime. Slăbiciune. Nimic mai aburit ori mai înalt. Găuri în minte. Fluvii de mîncărimi. Ce se întîmplă? Un lacăt, după intrare, chiar în faţă. Oglindă sau cercetare exterioară? Birocraţie. Tic-tac. Tic-tac. A număra. Căile sînt largi. Alte remuşcări, învieri... Inhibiţii gazoase. Dincolo de euforie creşte un pom. Lătrat. Să nu apară dubii. Cele mai frumoase dorinţe. La revedere! Fără iluminări. Chirie imposibilă. Mai eşti aici? Trafic, trafic... O paralelă cu moartea. Încotro? Evoluţie. O joacă familiară. A continua înseamnă a enumera. Tic-tac. Fără reguli. Pic, pic, pic. Algoritmic impas. Zgomote. Repetiţie. Fragilitate. O maladie incomensurabilă. Cîmpuri magnetice, cîmpuri aride. Glasuri şi perdele, cactuşi, taste şi rame, ilustraţii, crize şi catedrale, lacrimi şi oţel, opere, azur şi gri, încă un basm, încă o roată. Tic-tac! Atomi. A dezintegra? Ce merită educat? Nimic mai rupt. Trafic. Şi gunoi. Şi o părăsire. Şi sfori. Şi o ficţiune cu zahăr, a nu se omite! Mîner al conştiinţei. A coborî sau doar a naşte? Chestionare, mortificări... Febră internă. Nici o soluţie viabilă. Amurg. Voci ruginii, prea autoritare. Alt zgomot. Tic-tac. Acum! Tic-tac. Mai dificil. Tic-tac. O pauză. Tic-tac. Încotro? Tic-tac. Salut. Tic-tac. Ce se petrece? Tic-tac. Tic-tac. Bombă? Tic-tac. Tic-tac. Acum! La revedere. Cele mai frumoase depresii. Tic-tac. Finalitate. Tic-tac. Ai promis? Tic-tac. Acum! Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Adio! Tic-tac... Linişte. Punct.

<<Rămas bun!>>

"N-am mai înghiţit medicamentele, deşi trebuia s-o fac de cîteva zeci de minute, aştept criza să mă plesnească peste bot, să-mi blocheze voinţa, să mă simt tot mai ostenit, oribil, fierbinte, ca o căldare umplută cu vină clocotită, porţie de-o baie frugală. Secreţii albicioase se suie pe creştet, acolo unde capacele se vor fisura în curînd.

Nici o compasiune n-am la îndemînă, lustra nu mai funcţionează, noaptea horcăie prin mine, pipăindu-mi nasturii şi retina, mă sufoc treptat, asemeni unui balon dezumflat în ceaşca văzduhului, atît de solitar, transpirat, otrăvit, ars de sete... Ar fi bine să ies din casă, să bîntui pe străzi, muzicant de ocazie, urmărind măscăricii din vitrine şi înmormîntările supradimensionate, ar fi indicat să opresc acest joc, nu-l voi cîştiga! Îmi amintesc de păpuşi gelatinoase, de cruci proaspăt semeţite pe coama psalmilor, de cascade roşcate, vreau o altă pilulă, să fiu treaz, să înving durerile din falange şi umeri. Totul este ireal, vertijul persistă, lucrurile se rotesc în continuare, etalîndu-şi candoarea, nu-mi pasă de nimic, n-am chef de vigoare, de muzică erectă, de piroane şi de ecouri, mi-e somn, dar nu pot stoarce visul, n-am putere să fiu sănătos!

Am visat clădiri de catifea, costume cam strîmte, bune de-a fi îmbrăcate la gale absurde, apoi totul a fost acoperit de-o cremă verzuie, cu iz de mentă, potop aparte prin care înotam contra curentului, deznădăjduit, panicat, cu prescripţia medicală înfiptă în grumaz. Nimic mai paşnic, oricît aş fi încercat, nici o scadenţă, nici o eliberare, din cuşca onirică! În ce mod să dispar, să nu mai fiu prizonier al halucinaţiilor?

Sunetele mă presează, poate că nu-s decît un vierme ţicnit, exponat al gunoiului, experiment jalnic al savanţilor. Probabil că nu mă voi însănătoşi niciodată, duşurile reci nu au efect, nici contoarele din coate, nici becurile înşurubate în locul cuvintelor îngheţate, comenzi nesimţite... Sloiuri de existenţă tensionată, alambicate ritmuri, încă o treaptă, încă un şuvoi de fantezii, încă o ţeavă purtînd viitorul raţiunii, încă un cablu detaşat. Reţete flasce, nu există remedii, ci doar orbecăiri, noi experienţe fade.

Mă simt ca un cobai, actor nefiresc jucînd un rol fetid, penibil, replicile cad în băltoacele pe care evit să le sorb, nu ştiu încotro mă deplasez, nu am habar de nimic! Lifturile circulare îmi jupuie delirul, injecţiile îmi colectează emoţiile, am devenit prea absent, robot fără voie, obosit straşnic, preocupat doar de rîvna de-a nu înnebuni iremediabil. Ascult glasurile din ferestre, dar totul mi se pare artificial. Nici o conversaţie reală, numai un monolog atrofiat de ceaţa ecranelor... Acesta-i un coşmar ori doar un eşantion de concret ieftin?

N-am vizitatori, ci doar perfuzii grase, guralive şi şleampete, maşinării rubiconde ce-mi verifică nivelul de ulei şi gradul de formalism din creier. N-am distracţii policrome, e totul prea tern, cenuşiu, evocînd răni mentale, fîşii dintr-o relaxare mereu amînată. Nici o aspiraţie care să-mi moaie palmele, nici un bici care să mă ducă dincolo de bulevarde, ieşind din metropolă, într-un deşert darnic, populat cu pastile îmbătătoare. Unde-s foile de neant, unde s-au ascuns trăirile, fluxurile de taine?

Divaghez, mă tîrîi prin prafuri ispititoare, ca un şniţel mobil, pradă a şobolanilor sau cîinilor, îmi vreau hamacul, să-mi balansez viziunile, tehnologiile, să rearanjez minute, nici o soluţie în acest fotoliu de orchestră, nici o melancolie pozitivă... Încă o întrebare ruptă de pe ziduri, încă o dorinţă de-a fi mort, arhivat în staniol, trufanda pentru medici legişti. Vorbesc, dar nu aud propoziţiile, nu percep volumul conceptelor, semantica fiecărui enunţ, n-am medicamente care să mă facă deştept, care să-mi surpe neîncrederea în finalul jocului!

Încă o zi terminată, suptă de puii evenimentelor sticloase, încă un tren pierdut, desenat pe hărţi instabile, căştile mă jenează, provocîndu-mi nervozitate. Dacă nu le voi purta, voi avea parte de şocuri electrice, de terapii matematice, de-o clismă afectivă. Trebuie să pretind că sînt viu, simulînd fireşti activităţi, cocoloaşe de normalitate – spectacol de răstignire online. E necesar să sar de pe scară, să mistui termometrele introduse în mufele simţurilor, să contabilizez aberaţiile vopsite pe butoane, probabil voi fi vindecat, în cele din urmă. Ce alt cadou de adio?...

Aer viciat, poluare a raţiunii, imagini şi strigăte congelate, n-am la îndemînă evadări din manuale, sînt legat de acest scaun, înconjurat de crini giganţi şi de morişti argintii, tăiat şi strivit din cînd în cînd, torturat cu subtilitate de personajele acestui vis. Să-mi amintesc de viitor? Să prezic o fericire globală? Să pictez altfel rochiile ce mi se prezintă ca posibile victime? Ce rămîne să caut şi ce trebuie să obţin? Tromboane artificiale ţiuie în urechi, acolo unde omizile îşi depun nemulţumirile, ar fi frumos să apară şi apostolii... Sînt încă rotit de vreun coşmar ori aceasta-i chiar realitatea?

Este miez de beznă, firele de păr stau electrizate, ţepene, nici o închipuire mai blîndă nu mă alimentează, frigiderul nu posedă pastile potrivite, oricît scîncesc înaintea lui, nu găsesc otrăvuri plate şi nici caşcaval lemnos... Reflectoare deghizate în ouă, să le încerc tăria? Fantasme geroase, altceva-i necesar acum, să fiu mai vesel, iradiat de mulţumire. Nici un alint ori vreo mîngîiere, pustiul planează ca un vultur fascist, smulge din mine armonii – pixeli? –, îmi examinează biţii, de parcă ar şti că supravieţuiesc ilegal, pe disc, mascat de antiviruşi şi cai troieni... Virtuale declaraţii, erori în modelul acestui război intern. Mai sus, mai am de suit, piscurile devin mai înalte, încă un pas, încă un efort roşu, încă o migraţie a ideilor, sînt un agent abil!

N-am avut curaj să intru într-o farmacie şi să solicit ceea ce mă interesează, pretinzînd senin că ar fi nevoie pentru o rudă îndepărtată să cumpăr abis... Febra se foieşte pe tegument, asemeni unei gîngănii greţoase, sudoarea lasă şanţuri în memorie, îmi pierd treptat identitatea, devin imun la mediul înconjurător. O vîntoasă de lămîie răstoarnă indicatoarele şi avertismentele din momentul rulării, nu mai ştiu încotro s-o iau, mi-s picioarele betege, pantalonii scurţi nu mă protejează de furtuna stîrnită în organism, cad, alături de smocuri de colorate secunde, cine ştie de unde purtate de nori... Cum să mă însănătoşesc, în ce mod să revin acasă, printre aparate de alabastru şi prieteni de plastilină, cei pe care-i contactez rar să-mi împrumute diplome şi medalii, rugăciuni sau bocete, niciodată restituite proprietarilor de drept?

Tuşesc şi sîngele îmi irigă biroul – flaşnetă în devenire –, ar trebui să fiu mai calm, nimic nu e adevărat, ci doar o simulare patetică, acompaniindu-mi sonata pentru calculator şi morfină, nimic nu poate să mă încredinţeze că am ajuns la sfîrşitul şedinţei, că într-adevăr trebuie să mă trezesc şi să zîmbesc tîmp tuturor celor ce-au participat, imuni la sacralitate şi dezgust. Cîţiva gîndaci planează peste coli, în şcoli, văzduhul este parţial balonat, cina cea de taină este finalizată, versiunea definitivă va fi de mîine disponibilă la orice magazin de jocuri electronice pentru adulţi.

Să fie aceasta cea din urmă misiune, covîrşitoare etapă din cariera mea de programator independent de vis, nonşalant, dificil, paranoic, insensibil, deja sterp? Fără medicaţie n-am nici un control asupra minţii, reacţionez tot mai violent, de un abject apropiat de cel mai evident divin, de aceea sînt tot mai retras, solitar, cocoţat pe rafturi superioare, dincolo de cuie şi flori, de graţioase rugi, de amuzamente hulpave... Încă aştept ca sticla spiritului să crape, să erupă vulcanii din ţesuturile cerebrale, să fiu învăluit de cancer, definitiv, protagonist invizibil al jocurilor făurite, omniprezent şi slab! Aceasta să-mi fie scuza că nu m-am sinucis la vreme pentru a cîştiga?"

= 22-februarie, 02, 11, 16, 20, 23, 26-martie, 01-aprilie 2008 =