Era o dimineata umeda de iarna, atelierul nu era departe, deja paseam pe strada Lapusneanu si pina la Galeriile Trianon mai aveam de mers vreo doua minute. La etajul I, prima usa la dreapta. Aici, in ambianta luminoasa a incaperii, ne astepta artistul, in surdina aparatului de radio. Mirosul familiar al vernis-ului si al uleiurilor de in creea o atmosfera magica, intensificata si de pinzele expuse pe fiecare perete, grupate la picioarele sevaletului sau pe rafturi.

Pe o parte dintre ele le-am admirat la ultima expozitie personala a pictorului, din aprilie 1997, de la Galeriile Cupola. Dar in habitatul cald al atelierului ele degaja ceva inexplicabil, invaluindu-ne si purtindu-ne pe drumurile troienite ale iernilor...

...ciudate, prin fantasmele policrome ale unor peisaje zbuciumate de stari de vis, ale unor plane calme populate de griuri profunde. Ne afundam in padurile de copaci zvelti sustinind cerul culorii, trecem prin porti ale constiintei sau rezistam asemeni Solitarului copac furtunii din exterior.

Insa artistul, asemeni unui viking bronzat de soarele reprizelor de pescuit pe care le adora probabil la fel de mult ca noptile petrecute in atelier, cautind si cautind, febril si neincetat, asa cum o si marturiseste nu ne lasa sa cadem in plasa visarii, ci ne arunca manusa unui dialog despre viata, despre arta... In fond, care-i deosebirea?

"Artistul da actului pictural firescul si spontaneitatea unei rostiri subsumate, a carei viata nu mai este doar aceea a autorului ei. Pinzele pulseaza si respira tainic intr-un ansamblu monocord, sentimental, trupese nuduri, lucrate parca in transa, anima balansul redundantelor... Artistul elaboreaza meticulos, cu o pensulatie vioaie elimina zonele unor conflicte insolubile, exaltind doar pata-semn ce sustine temeinic echilibrul compozitional si cromatic..." citim cuvintele scrise de unul dintre intimii atelierului si prietenii sai, pictorul Traian Mocanu. Apoi, ochii cuprind iar tablourile, nu mai vor sa se desprinda de ele, in timp ce pictorul ne marturiseste ca o serie dintre ele sint desavirsite in numai citeva zeci de minute, altele in luni de zile, actul creator nu poate fi cuantificat... Este doar o continua cautare si atunci cind a crezut ca a gasit ceea ce dorea isi da seama ca a pasit o alta treapta, dar ca scara n-are sfirsit.

In alt pliant aflam ca este nascut in anul 1952, absolvent al Facultatii de arte plastice si al Academiei de arta din Iasi, actualmente pictor si profesor de desen, membru al Uniunii artistilor plastici din anul 1990. De asemeni, participant la numeroase expozitii colective organizate la Bucuresti, Iasi, Galati, Chisinau, Poitiers... Nu lipsesc nici expozitiile personale: Cupola - Iasi (1987, 1989, 1992, 1997), Veda - Iasi (1994), Galeriile Jean Louis Calderon - Bucuresti (1996).

Artistul nu stie de unde ii vin ideile, asemeni fiecarui creator. E o strafulgerare a momentului, o picatura de geniu sau poate mai mult? Dar, pentru a picta, trebuie sa urmeze un fel de ritual care debuteaza cu ordonarea instrumentelor sale de muzician al culorii: pensule, tuburi de culori, sticle de ulei, aranjarea sevaletului, apoi continua cu exercitiul obligatoriu (datul miinii) dupa care urmeaza munca, titanica, inexplicabila, insa plina de satisfactii... Clipa de fericire de la terminarea unei creatii nu dureaza mai mult de o clipa, ne-o spune zimbind artistul privindu-si asemeni unui parinte tablourile stralucitoare, gindind deja la noi peisaje, la alte portrete, la noi compozitii, cauta in deplina libertate calea propriei sale vieti!

Nu ne-am dat seama cum s-au scurs mai bine de trei ore in compania pictorului, timpul este comprimat in fiecare veritabil laborator al artei, e vremea sa-l lasam singur pe creator, sa-si aranjeze ustensilele si sa transforme o pinza alba in mister permanent.

Promitindu-ne ca la vizita urmatoare va scoate la iveala o particica din sutele de desene din tinerete, pictorul ne conduce pina la usa pe care scrie: Constantin Tofan.

Coborim scarile, dindu-i perfecta dreptate aceluiasi Traian Mocanu: "Constantin Tofan picteaza in deplina bucurie, vindecindu-ne si pe noi de acel exil interior, al necuprinsului, de fapt propriul destin."

= ianuarie 1998 =