Soare, lună, stele: visînd cer

Privim în oasele soarelui,
ghicind cine moare la cină,
cine-şi sacrifică sacrul
pe-un ciob de căderi roz,
pe-o icoană etalînd beznă.

Căutăm în ecourile lunii
ritmul ce-nfloreşte obsesii
şi crini de toxice reverii,
nu găsim decît stigmate
substituind taina morţii.

Nimic nu bucură ochii,
nimeni n-aduce victime,
n-avem pe cine-nvinui
pentru propriile noastre zile,
fîntîni zidite-n oglinzi...

Vedem prin carnea muzicii
un alt război, dejun fad,
scotocim după răni de lux
şi explozii mîngîind copii,
atît visăm, atît vînăm.

Nimic nu trezeşte anii,
nimeni nu-ntreabă stele,
cine să răspundă la foc,
unde să se-ascundă ura,
atît visăm, căzuţi la cer.

= 14-august-2010 =

Castani şi timp

Castanii nu-nfloresc pentru umbre,
ci doar s-amintească de hibernări,
de viforul din fructe – dans tăcut.

La fel, oamenii nu vîslesc prin zi,
ci-aşteaptă rîul iernii s-adoarmă,
fără seminţe sau cărţi: căutări.

Unde-s frunzele dăruind rădăcini,
unde-s ofilirile din inimile morţii?
Lumea a uitat de castani şi timp,
vrea mai mult de la anotimpuri...

= 26-iulie-2010 =

Vinovăţia strică viaţa

Privim încă în oglinda cerului,
etalîndu-ne trompele şi arta,
credem că pămîntul ne va spăla
de ruşinea de-a fi slabi, arşi
de căderi, de-alunecări-n plîns.

Ne uităm la oasele memoriei,
nu ştim ce-am greşit, candizi,
n-avem soluţii pentru jocurile
ce substituie realitatea albă,
e vremea să rupem gîndul gri,
s-atragem iar naşteri de vis.

De ce vinovăţia strică viaţa?

Privim încă dincolo de stele,
reveriile curg printre emoţii,
dar nu mai ştim cît avem
de ispăşit pedeapsa din fructe,
ispită rostogolind dureri vii.

= 18-august-2010 =