Sabin Corneliu Buraga

Pune-ţi ochii-n buzele norilor,
lasă-mă să zbor prin coaceri
şi stoarceri de-abis, copil grav,

doar tu-mi iubeşti credinţa
explodînd peste cohorte-n zi,
numai tu-mi dai aripile-artei,
să prăbuşesc temeri şi ploi.

Pune-ţi inima-n colţ de vis,
aproape de-orice speranţă gri.

("Lasă-mă să devin pămînt!")

Doar tu vei păşi pe nisipul
substituindu-mi căutările,
numai tu mă vei dori sfînt
păcătuind prin absenţă sacră?

Dar cine-i aici,-n tristeţe?

Pietre-n loc de cuvinte,
ca ziditorii analfabeţi
să crească mănăstirile,
ridicînd tămîie-n zile,

nisip ca substitut orb
al timpului prea moale,
înduioşînd clepsidrele
şi toate pustiurile din om.

Aceasta-i materia, şansă
de slăvit moartea grea,
de-amintit copiilor gri
că nimic nu-mbătrîneşte.