Sabin Corneliu Buraga

Nimic din poezie
n-aduce viaţă-n arcuri,
lăsînd vînătorii
să se cheme îngeri,

nimic din versuri
nu naşte dezmăţ viu,
cochilie a rîsului,
cuşcă a mătăniilor,

nimic din arsul scris
nu curăţă amnezie,
acordînd noi şanse
celor prea goi, prea-uzi,

nimic din acest timp
nu-i destinat să spere
la alte sacrilegii,
fapte roz în paradis!

Mai jos, lîngă microfoanele
unei lumi prea tăcute,
alături de visul uscat
prins pe cocori şi ochi,
doar aici lacrimile gri
ajung nestemate grele,

saturînd gingii de cer
şi-ncuind magie roz
sub tone de căderi,

numai aici,-n paradis,
aurul ajunge nisip,
iar sufletele de fier
se-ntorc spre sacru,
galvanizate-n zadar,
alături de vagi aripi.

Florile nu cuceresc lacrimi,
nici nu dăinuie-n icoane,
ferestre prăbuşite peste cer,

petalele devin clopote-albe,
coborînd suflete de fier
şi-urcînd către vremuri
povara de-a zbura lin,
deasupra atîtor pierderi,

florile nu pot călători
prin cămile şi gînduri,
dăruind lumini de fum,

tulpinile ajung oameni,
patinînd, topind, căzînd,
ferestre urcînd în suflete.

Bandaj peste lacrimi,
ca boala să nu transpire
şi să inunde timpul,
umflînd gînduri laşe,

atît primesc de la nori,
gardieni fioroşi
ai năucirii mele albe,
atît am la-ndemînă,
alături de visuri şi ploi,

rănile mi-s aspre,
iar muzica-i de fum,
substituind percepţii,
alunecînd peste frici,
pseudo-stigmate interne,

trebuie să mai aştept
coacerea sfinţeniei,
măr gustos, semn roşu
al interzicerii morţii,
altă boală eternă.