Singurătate duală
Sîntem prea singuri,
sîntem prea aproape de nori,
lipind peste lumini aspri sori,
sîntem prea singuri,
doar noi doi - petale din lume,
aşteptînd un frig etern,
sîntem prea singuri,
săpaţi de nostalgii,
candide momente de vis,
sîntem prea albaştri,
alături de negru înger,
lîngă circ de primăveri,
sîntem prea doriţi
de setea din oase, de monstrul
ce ne roade singurătatea,
doar noi doi: oglinzi şi larmă,
doar noi doi: palme către timp,
mîngîiaţi de moarte,
sîntem prea singuri,
sîntem prea departe de ritm,
gîfîind în ochi,
alături de bezna urii,
lîngă jocul iernii,
sîntem prea goi, eterni eroi,
doar noi doi: fructe din zare,
doar noi doi: amare ploi,
sîntem prea singuri, din nou.
Căci dragostea noastră
s-a surpat în claritate,
lăsîndu-ne rupţi:
două lacrimi din mare,
două stele prea vagi,
sîntem deja prea vii!
= 16-octombrie-2004 =
Locul harpei
O harpă de-argint,
strălucind în oase,
nu poate dărui
misterul suav, alb,
al muzicii moi,
nu poate decît da
umbra armoniei,
adăpînd ordine
şi văzduh clar.
O harpă a dorinţei,
pîlpîind în trup,
nu poate cînta
decît aşteptarea,
fragment de foc,
nu poate linişti
spaţiul şi anii
ce vor rostogoli
omul din sunet.
În locul harpei,
ar trebui pian
sau far cosmic,
luminînd virtute?
= 03-octombrie-2004 =
|
Pedeapsă prea mare
Lichidînd linişte, soare şi cuvînt,
am uitat să-mi tai gîndurile,
să-mi decimez horcăitul inimii,
am omis de la măcel ziua de iarbă,
noaptea de porţelan violet,
accesorii ale nebuniei trupului,
am fost prea paşnic, fragmentînd vis.
Acum, cînd sacrilegiul s-a produs,
vîndut ca detergent sau carte,
cînd literele picură venin dulce
şi minţile stau congelate-n rafturi,
e totul inutil, n-am cum inventa
noi metode de-a muri, senin...
Decimînd dureri şi născocind lupte,
am fost prea blînd cu mine-nsumi,
ar fi trebuit să mă dau cîinilor,
hrană decentă pentru lătrat suav,
ar fi necesar un nou dans ostil,
ca lumea să mă creadă viu,
gata de atac, pregătit să nasc
alte temeri, noi baloane de-absurd.
Dar e prea tîrziu, sînt deja monstru,
catalogat de lentile şi-acidulat în cer,
prins de colţul măcelăriilor roz,
alături de ciocane şi cleşti sacri,
nichelat şi ascuţit straşnic, din nou,
e vreme doar de crimă verde,
decor meteorologic pentru îngeri de lemn,
am uitat, cast, să-mi secţionez ochii,
să nu mai văd victimele de-abur
cum se prefac iarăşi în copii,
din spirite ale paradisului calm
în corpuri sortite să chinuie arta,
astfel pedeapsa e mai mare, canistră
de-ndoieli şi dorinţe de-a fi sfînt?
= 27-septembrie-2004 =
Flori fără timp
Flori fără viaţă, şiroind de ceruri,
doar voi vindecaţi sfinţii frînţi,
dăruindu-le misiuni şi slove clare,
numai voi reuşiţi să le adăpaţi
rugăciunile-nsetate, prea uscate zile,
flori fără nimb, nu mai străluciţi
prin vitrinele iadului, joc magic,
tulburînd aşteptări şi-ntoarceri,
nu mai puteţi acorda alt ajutor
celor prea singuri, posaci îngeri.
E iarăşi toamnă-n petale, acum,
este-un vifor etern, albastru pod
peste cuvinte prea moi, peste astre,
în curînd florile vor fi pietre,
semne ale drumului spre rai;
flori fără lacrimi, umile inimi
ce nu ştiu să bată vremea...
= 08-septembrie-2004 =
|
