Sabin Corneliu Buraga

Cine are nevoie de dovezi
că lumea-i dreaptă,
că lanţu-i pus bine
în jurul nălucirilor prea roz,

cine doreşte ciocan de vis
şi cleşte,-al dreptăţii,
dărîmînd jucării şi zaruri,
pustiind astfel copilării,

cine are nevoie de dureri,
mai colorate-n strigăt,
mai profunde-n ochi,
orbind devreme-n veac?

Nu-i nimeni să răspundă,
nu-i nimeni să-nchipuie
scrisoare către monştri,
simplu laţ, pentru săpun!

Cine-i bun să moară
în locul mărăcinilor,
substituind răni grele
cu-n parfum de timp?

Judecînd şi decantînd,
ferestrele-au dat sentinţa:
să fie noapte, permanent,
să curgă bezna-n oase,

ca oamenii să-nveţe
cît de mocirloşi sînt,
nisipuri mişcătoare,-n
loc de stele veştede...

Geamurile-au devenit
vitralii subjugînd cer,
atrăgînd fantome laşe,
expulzînd temeri şi vis,

ca oamenii să fie unşi
c-o mulţumire grasă,
cremă de prăbuşiri roz,
substituind reala viaţă.

Să fie noapte suficientă,
îndoliind lumina gri?

Ce-aş mai putea ridica
din străfundurile zilei:
o ceaţă fără inimi,
un batiscaf defect,
o altă şansă de-a muri?

Prea mult ocean palid,
prea vagă-ntindere gri
a primăverii false,
substituind realitate
şi puţin din literele mele...

Mi-e prea greu să urc
spre orizonturi mai largi,
mi-e prea silă să cobor
în palmele scoicilor arse,
trebuie să stau aici,-n mine.

Ce-aş mai reuşi azi, mîine,
cînd nimic nu m-ascultă,
candelele mor, pendulele cad,
ce-aş mai frunzări-n loc
de finală-nmormîntare calpă?

Ce vei face-acum,
împachetat în lacrimi,
colet fără dureri,
dar avînd aripi,
cum vei pleca iar
din rugăciuni gri,
din mătănii arse?

Ţi-s prea firave
zilele din rădăcini,
ţi-s prea depărtate
dorinţele de lemn,
în care unii-au bătut
cuie de supărări,
nimic nu-i etern...

Ce vei născoci,
strigînd la călăi,
substituind ghilotină
cu-n citat tăios,
cum te vei apăra
de negura oamenilor
atît de puţin pioşi?