Sabin Corneliu Buraga

Un trubadur ori un cuţit
vor tăia vremea groasă,
funie ce sugrumă spirit?

Aşteptăm, răbdarea-adapă
turmele din norii minţii,
hrănindu-ne iluziile gri.

Aşteptăm, lipsiţi de visuri,
prea scufundaţi-n ploi,
rîvnind la ghemul urii:

oglindă sau ciob de zile?

Ce te-aştepţi să fii:
erou printre cuvinte,
martir ascuns în ani?

Ce doreşti s-atingi iar,
coborît din pîinea
răstignind pofte gri?

Retras, îmbătrînit uşor,
acrit de solzii vremii,
nu poţi fi monstru,
ci doar amnezic nor,
ornament al raţiunii.

Ce iubeşti prin dureri:
murdare tîrîiri laşe,
credinţe umbrite iar?

Nu poţi fi sfînt,
sărută altă cuşcă,
e timpul să dormi
glumind prin sîngerări.

Grădini de-oţel,
pentru cei ce ruginesc
de mila tristeţii,
pentru marii orbi
ce rîvnesc la harpe,

fructe de fier,
promiţînd zeama urii
tuturor însetaţilor
prea slabi să moară,
prea naivi-n pofte.

Unde-i remuşcarea?

Un alt metal pe ochi,
medalie spre sfîrşit,
o nouă ispită caldă
atrăgînd seminţele
cu care se dresează sfinţii,

nimic altceva-n zile,
prin apele mărunte
din inimile eroilor
deveniţi nisip –
măsură a uitării.

Unde-s izgonirile?