Fără frică ai mai putea slăvi tunetele? Lipsit de nemurire, te-ai mai avînta către bătălii sfinte? E totul o derivă, judecată strîmbă, este totul prea departe de ceea ce-ai dori de fapt: o confesiune... Nici o minciună, nici un adevăr, trăieşti în incertitudini apoase, prea slabe fire de execuţie. Ce-ai mai putea mărturisi?

Lumea te-a uitat, stins, într-un colţ de amnezică oscilaţie, n-ai ştiut să captezi atenţie înmiresmată, să zugrăveşti miracole pe pomeţii zilelor, să ridici o nouă ancoră, pentru ca timpul să se mişte, traversînd acest trup vechi... Te gîndeşti la oglinzi, la încuietori, la fructele atîtor reverii, te compari cu abisul şi constaţi că eşti prea veşted, căzut de pe soclu, dărîmat de angoase maronii şi ritmuri largi. Nici un semn de la ceasornice? Nici o pedeapsă ţîşnind din pumnii nebuniei?!

Înconjurat de cozonaci plastificaţi şi enorme betoniere, ai putea construi o altă încăpere întunecată, refugiu pentru schilozi şi proscrişi, ai reuşi astfel să favorizezi maladiile, înţepat de viespi, terfelit prin ferestre virtuale, doar aşa te vei considera martir adevărat! E tot ce-ai vrea, acum, între cifrele inoxidabile ale secretelor... Fără coli veline, lipsit de creioane şi peniţe, fără fonduri muzicale, ai rămas singur, sub această cortină invizibilă, la îndemîna furtunii, ca un exponat hîd, nedorit la licitaţia sfinţeniilor! Virgin delir? Sau doar pur nesaţ al schizofreniei?

Oamenii nu te observă cum cerşeşti în scripturi, traficul e prea intens, iar problemele zilei se dovedesc prea multe, nimic nu-ţi dă de ştire că ai fi, într-adevăr, aici, printre icre de momîi şi moaşte de fantome, alături de portretele în ulei ale unor balauri paşnici, bătrîni prooroci. Eşti prea tînăr? Eşti atît de visător? Eşti excesiv de ocupat cu vertijul rănilor din minte? N-ai gînduri proprii, ci doar viitoare biciuri electrice, îndemnînd la rostogolire măslini şi turme de porci, nu posezi iluminare, ci numai o felie de nenoroc, extracţie a beznei ce va fi sosit...

Vremea se scorojeşte în căni şi farfurii oxidate, pe ziduri coşcovite şi în braţele sculpturilor ştirbe, dar nu percepi schimbările, eşti total imun la oştirile minutelor ucigînd nou-născutele vise, săpînd pasiuni ori calcinînd amintiri, trebuie să rămîi impasibil, ca un real măscărici ce eşti, anti-zeu al morţii, pacient permanent al calendarelor bisericeşti, atît de hulit fiu şi totuşi prea luminos potentat! Fără teamă, ai fi în stare să-ţi dai ramurile de palmier ce ţi-au crescut în loc de spinii de pe frunte, rămînînd gol înaintea mulţimii pe care judecătorii au considerat c-ar fi nimerit să te lapideze? Lipsit de călimările ochilor, ai reuşi să-ti consumi trufia apocrifă şi să strigi călăilor că totul nu-i decît o închipuire algoritmică?... Nici un fapt mai important, nici o sticlire a geniului, vieţuieşti în mocirla mediocrităţii, celebru prin sadism, venerat ca asupritor indirect, e timpul să dispari... Ce-ai mai putea falsifica?

Prima confesiune

"Te-am visat, erai moartă, dar totuşi frumoasă, înmărmurită deplin în pat, albă, cu sîngele gros strîns în boluri de cristal, cu părul prefăcut în şnururi de iederă, erai magnifică, însă inertă pe vecie, nu puteam să te trezesc, n-aveam cum să-ţi iau rigiditatea pentru a reveni la viaţă! Chiar şi aşa, eram în tine, simţindu-ţi carnea tare, sărutîndu-ţi chipul îngheţat, atingîndu-ţi pielea zbîrcită, radiai o serenitate deosebită, iar eu doream să ţi-o frîng, ca să fii din nou cu mine, aici, în această existenţă lucioasă, în asemenea balans al dragostei... Mă metamorfozasem într-un fel de înger, protejîndu-te de boturile beznei, de toxicitatea tentaţiilor de după viaţă, voiam să fii doar a mea, îmbrăţişîndu-te şi dăruindu-ţi din vigoarea mea, crezînd că astfel vei germina şi vei deschide bobocii ochilor, vei muşca din mine, ca dintr-un măr celebru, conştientizînd că ai revenit!...

Dar totul era numai un vis strîmt, eram singur între perne şi pleduri vişinii, nu te-am găsit să te iubesc, eram năucit încă de plecarea ta, m-ai părăsit, prea devreme pentru a mă vindeca... Unde ai dispărut, încotro goneşti acum? Ţi-am scris, ţi-am lăsat semne pretutindeni, amintindu-mi de amuzamentele noastre şi de lecţiile de zbor, ţi-am dorit zîmbetul, lacrimile, supărările şi bucuriile, fiecare fărîmă din clipele fragile pe care mi le-ai dat cadou, n-am şiut ce să fac după ce m-ai izgonit din tine, bulversîndu-mi ţelurile... Am crezut că a fost doar o glumă şi că te vei întoarce, sorbindu-mă iarăşi, acaparatoare, îmbujorîndu-mi zilele şi primindu-mi înflăcărarea în fiecare noapte, dar m-ai amăgit, n-ai mai venit...

Solitar, mi-am amintit de-atîtea vizite şi de-atîtea lupte, de jocuri şi de alergări unul într-altul, mi-am întipărit în minte mîngîierile tale, buzele ce-mi tatuează şi-acum emoţii şi zvîcniri, mi-am pierdut în tine vibraţia, ecourile, întregul viitor! Cum te-aş putea evoca? Cum te-aş putea atrage din nou?

M-am sculat şi m-am privit în cubul oglinzii, eram acelaşi demon ca atunci cînd te-am cunoscut, oh, de-a pururea fecioară, da, chiar eu ţi-am dăruit prunc minunat, să salveze lumea de himere ca mine, n-am ştiut atunci că vei muri atît de curînd, lăsîndu-mă să mă biruie fiul nostru, cel atît de înzestrat... Iar acum, peste grămezile de ani adunate în mine, n-am nici o idee dacă totul n-a fost decît o plăsmuire de demult, o trufanda a nebuniei mele gri, nu pot mărturisi dacă m-ai lăsat să intru pe porţile tale de bunăvoie sau constrînsă de cel ce-şi zice, în toate cărţile, «Tatăl»... M-am admirat prelung şi m-am gîndit că dacă lumea m-ar vedea ar crede instantaneu că s-a ivit – pentru a doua oară? – aşteptatul mîntuitor!"

A doua confesiune

"Am început să creez alte nenorociri, într-un concert extravagant, plin de fantezii ilegale, am ucis prea puţin, îmi amintesc toate victimele ce-au căzut secerate de lama toporului meu, inoxidabilă unealtă, am fost poate prea milos, căci am lăsat sîngele să respire în continuare, pierdut în bălţi de prefăcută pioşenie!... Ce-a mai rămas în mine neiertat, ce-a mai rămas nepîngărit de frig, de răceala albăstruie a visului? Am preparat supe letale şi fripturi pentru canibali, am adus orchestre ciuruite de gloanţe şi mumii sfîşiate de ghearele nebunilor, am crezut că astfel fi voi mai bun, mai aproape de mulţumire! E suficient ori mai este necesar şi alt compas înfipt în ochiul vremii?

Muzica nu-mi vindecă poftele, culorile nu-mi adapă sadismul, artele au capitulat deja, încurajîndu-mi valsurile prin morgi, gustul macabru de-a lua cina în dricuri, alături de cadavre semi-putrezite, lîngă tămîie şi droguri abstracte, nimic nu mă va face mai interesant!... Prea multă plictiseală şiroieşte din rănile zilei, prea puţin absint se scurge printre buzele vinete ale celor asasinate ieri, după incendierea bibliotecilor şi decapitarea statuilor celebre, n-am cu ce mă distra, amuzîndu-mă ca altădată, prin curse spre iad, prin săgeţi înfipte bine în inima unor sfinţi fragezi, prin spînzurarea fecioarelor prea moi... Ar fi necesar un nou carnagiu, pruncucid ori spectacol al răstignirii? De data aceasta cine va fi amăgit, ce efecte speciale va aduce în prim-plan magia? Indicaţiile regizorale sînt subtile, mi-e rolul perfect, pot zîmbi şi împuşca fără remuşcări, pot degusta această cafea aromată, în timp ce pedalele acţionate vor difuza gaz toxic pretutindeni, înăbuşind orice rugă plîngăcioasă, pot calcula kilometrii de cimitire pe care i-am plantat de-a lungul şoselei, e totul doar un joc, probabil ţicnit, nu contează decît finalul!

Nimic de ajustat, nimic de anihilat, bombele atomice deja şi-au făcut efectul efervescent, salutar în caz de gripă, cinismul e suculent, ca întotdeauna, nimic mai teribil, nimic mai înfoiat! Unde-s reclamele la mitraliere, ştreanguri confortabile şi instrumente de tortură intelectuală, unde-s pliantele strălucitoare ale lagărelor şi tancurile puternice, încotro au fugit mareşalii, criminali de lux? Sînt singur şi trebuie să omor atîtea persoane, să număr înmormîntări şi arderi la crematorii dubioase, să îmi folosesc neîncetat toporul, am obosit şi listele de oameni ce vor pieri sînt tot mai lungi, primite de dimineaţă prin poşta electronică, însoţite de complimente, rugăminţi şi schimbări de planuri, trebuie să fiu atent şi să inventez maladii tot mai sofisticate, capabile să doboare populaţii întregi, mi-aş dori altceva?

Oraşul se dovedeşte cenuşiu, nici o uşă în spatele căreia să nu fie vreun gînd de final, nici o gură astupată de scaieţii beznei, nici un scenariu mai optimist! Cum să supravieţuiesc acestui marasm, cum să pictez şi să uit de asemenea umbre, cum să şterg petele stacojii de pe degete, să mă spăl în văzul tuturor pe mîini şi să consider să totul este nemaipomenit de clar? Clădirile mă privesc pline de ură, bulevardele mă întîmpină cu nesaţ şi flori, extazul copleşeşte orice colecţie de armuri, fiecare cîrd de maici înghiţindu-mi grenadele, nimeni nu mi se împotriveşte, nimeni nu ştie cît de posomorît sînt, apăsînd butoanele, lansînd măcelul, mînuind laserul ce taie cercuri perfecte în fiecare trup, terciuind creiere şi mixînd organe! Cine să mă oprească, ah, cine să-mi dea puţină linişte, binemeritată odihnă? Cine să mă condamne, să mă lapideze, să mă acopere cu acuzaţii şi beton, cine să mă ţintuiască pe un zid de foc? Sclavii îmi ling urechile şi le promit o catapultare spre prăpastia de mîine, savanţii îmi scriu predicile, iar eu le acord dreptul de-a se sinucide mai lent, înecaţi în propriile lor sentimente teoretice, gospodinele au venit să-mi admire lama toporului şi au primit-o acolo unde le place cel mai tare, totul s-a desfăşurat atît de sec, m-am săturat de rutina căsăpirilor, de episoadele combustiilor publice, de ghilotinări în amurg şi de gîtuiri electrice, îmi repugnă asemenea glume, aş vrea ceva mult mai complex şi durabil!

Sunetele nu-mi pulsează în artere, acolo unde alţii îmi înjectează paradisul, presupunînd astfel că vor ajunge mai lin în gavanosul de şerbet al divinităţii, trebuie să mă grăbesc? Trebuie să manifest compasiune ori să las viruşilor această acţiune? Cît să implor şi cît să dirijez acest funebru meci, cum să le spun că totul e spre binele lor, către o mîntuire de fildeş?

Într-adevăr, am stîrpit prea puţin, încă roiesc muşte, zise de unii doctori, prin jurul meu, supraveghindu-mi spasmele, n-am mai găsit securea, mi-au luat ideile şi au pus în loc pansamente şi benzi albe, m-au amăgit, desigur... Soarele pulsează pe masă, lîngă două gutui violete – unde mi-e pistolul să le trimit dincolo? –, sînt închis între aceste lamele bizare, aşezat în marsupiul unui microscop uriaş, silit să suport perfuzii cu smirnă şi închinăciuni ale unor magi, trei, veniţi de departe să mă vadă, în această închisoare, mi-e giulgiul prea uscat, n-am cum demonstra că l-am folosit la ultima crimă înfăptuită, ca întotdeauna, cu profesionalism, cine să ştie că tot eu am fost victima? Oh, mi-e moartea aşa sălcie, mi-e hrana atît de contaminată cu argint, mi-s piroanele aşa profund înşurubate în mine, nu-s în stare să-mi iau patul şi să merg, către vid, fără a mai păcătui vreodată!..."

A treia confesiune

Privea cerul cum îşi decojeşte lîna norilor, claritatea trebuia să fie mai presus de orice îndoială, văzduhul decanta razele solare, dîndu-i de înţeles că urmează să moară, treptat, ca o candelă consumîndu-şi uleiul tandru, asemeni unui orologiu neîntors spre timp... Era firesc să-şi termine iluziile, sărbătorile, tristeţile şi poftele, sosise momentul abisului, devenise imun la tentaţii, doar moartea putea să-i dea ceea ce şi-ar fi dorit!

"Cine m-ar ajuta să sfîrşesc mai rapid, împuşcat de năluciri, fără nebunie salvatoare, lipsit de rîs? Somnul e prea aproape, încovoiat peste cuvinte, cine mi-ar da ceva mai bun, suficient să mă scoată din această stare tulbure? Am ostenit, nimic nu-i calm, mi-s ochii prea grei, asemeni bolovanilor din degete, am căzut, întins alături de ceasornice dezmembrate, coji de nucă ale vieţii...

Rutina zilnică s-a transformat într-o monstruoasă conspiraţie, mi-s blocate simţurile, mi-s ruginite încercările de-a ieşi din anonimat, de-a deraia de la ordine, vreau să fiu diferit de pachetele de unt, doresc o altă soartă, mai puţin celestă! O topire mai rapidă nu înseamnă mîntuire? Un gest de suicid nu reprezintă de fapt mîndrie? Visuri refulate, spionaje celeste, păpuşi viermănoase – ce noutăţi ale fanteziei mă vor determina să fiu mai transparent, mai parfumat?"

Oboseala nu-l lăsa să se concentreze, să parcurgă centimetrii dintre rugăciune şi beatitudine, fusese înfrînt de riduri, decimat de gînduri aspre, terfelit de evenimente cu colţi, osteneala nu-l ridicase dintre ecouri, acolo unde clopotele se confundă cu strigăte, acolo unde becurile sînt mai importante decît stelele! Cerul era blînd, albăstrui şi distant, miel lipsit de pilozităţi nedorite, putea fi sărutat în neştire, fără nici un pericol, fără nici o reticenţă, chemîndu-l, sorbindu-i voinţa, cotropindu-i mintea... Ce-alt miracol să zgîrîie retina? Ce noi întrebări să atingă alb paroxism?

"Unde mi-ar fi bine să mă relaxez, definitiv: într-un gorgan de pîine, într-un sanctuar al compasiunii, într-o lectică înaintînd spre vid? Somnul e aici, în mine, îmi oferă idei, tot mai sticloase, cine mi-ar da ceva mai intens, mai periculos, letal? Am uitat că nu-i decît un joc, şuvoi de abur, am omis fericirea, bateriile ei trebuie cumpărate separat, treizeci şi trei de arginţi... Ce poate fi mai abscons, vopsit peste straniile corzi ale destinului?

Prea dificile poticneli, prea numeroase rînjete şuierînd prin măşti, prea false priviri, mărunte pasiuni şi îndrăzneli, excesiv de întinse suprafeţe ale dispreţului, prea multe lipsuri, absenţe, prea acide ştiri şi prea fragile confruntări interioare, am nevoie de altceva, de-un sfîrşit brusc, de-o lamă de topor mai ascuţită! Doar astfel gîndurile mă vor lăsa să fiu artist, îmbăiat în fantasme permanente, incapabil de-a distinge realitate... Epuizat, mi-s paşii prea rari, asemeni zilelor muribunde, picînd din calendare, am fost învins, terfelit de mize uleioase, e prea tîrziu... Ce poate fi mai tulburător ca acest semnal?"

Trebuia să capteze odihnă, să se înfăşoare în nepăsare, picurînd de pace, aşteptîndu-şi oprirea totală, cea din urmă licărire a privirii... Doar aşa fi va demn, vrednic de primăvară, numai astfel va putea transcede, într-o tranziţie către sine? Finalul se dovedea cel mai important, mai grav decît războaiele din palme, mai profund ca ochiul pîndind în ombilic, mai special decît scenele pulsînd în genunchi, mai tăios ca aşchiile înfipte în tălpi... Cerul putea fi răspunsul, desigur, doar el îi va deschide percepţiile, apetitul spre o nouă cunoaştere, către un paradis abstract! Dar, pînă atunci, trebuia să moară, amintit de semafoare şi ecrane, tipărit pe ambulanţe şi maşini de tuns idealuri, vopsit pe gardurile cimitirelor, invocat în castele şi garsoniere, umede conclavuri, trebuia să fie slăvit de cratiţe şi de ciocane, de cadrane şi de rujuri, de nasturi şi de creme, de mături şi de cifre!...

"Nici o trezire, nici un mesaj de-a pluti peste judecăţi şi raţionamente complicate, nici un ciob de optimism, menit a spinteca abdomentul umflat al aşa-zişilor mei apostoli, tîrîind ură şi dezgust, nici o grădină magică, substituind camere de gazare a confesiunilor, nici un gest de reconciliere a nebuniei, sînt singur, aici, în această vastitate atemporală, ca un zeu de plută, dop pitind păcate, asemeni unei eşarfe prea lungi să fie purtată de girafe, dorită de extravagante dansatoare vulcanice, sînt prea tăcut, încărcat de moarte, vagon cu explozibil către rai, pistol vestind o fecioară că va fi zămislit crunt demon, sînt prea slab să iau asupra mea asemenea viziuni, aceste însfiinţiri originale, toate cuvintele de staniol şi marmură, toate gesturile pioase, toate secreţiile lumii colcăind de monştri ca mine, e vremea să dispar!

Unde mi-ar fi bine să zac, lipsit de griji, turtit pe dale, aninat în candelabre ori fluturînd peste clădiri? Ce trebuie să las în urmă, pentru a fi deplin împăcat? Mi-s credinţele gingaşe, sîrme prea moi, mi-s amintirile prea laşe, încă mai galopînd prin cărţi, mi-s prea ostenite simţurile pentru a dori altceva decît un somn final, magnet al sfîrşitului!"

Cerul era undeva sus, oglindă atotputernică reflectînd mătreaţa gîndirii, fără bulgări de nori, lipsit de vălătucii negurilor, claritatea lui trebuia să-l facă fericit, încătuşat de indescriptibile viziuni, lipsit de cîrje ori de plasturi, fără nici o pată, doar cu moartea tatuată oriunde, adînc, în fiecare striu al trupului, în orice arc şi mecanism al minţii, în fiecare fibră a conştiinţei! Era normal să fie înzestrat cu asemenea vrednic scut, apărat de naşteri premature, de nelinişti parentale, la adăpost de gîngurit şi scutece! Pentru că el trebuia să moară şi să nu lase urmaşi diformi, sfinţi de oţel, să corupă nemernicia lumii?

"Astfel, voi fi reparat, în fine, toată această reţea de imagini şi patimi, eliberat de teroarea de-a greşi, depărtat definitiv de viaţă!? Ce poate fi mai frumos decît atît?"

A patra confesiune

"Nu pot face eforturi de-a străluci, pe cruce ori în motoare, sub caschete de polo ori deasupra norilor, am obosit să fiu martirizat şi apoi să primesc hulă, am ostenit de atîtea rugăciuni sărate, ezitante disperări... Iar soarele nu vine să-mi usuce lacrimile, să-mi dea noi puteri de-a depăşi acest impas, zadarnic stau prin pustiuri, hărţuit de amnezii şi somnambulism, inutil cred că va fi bine, după vindecare, după mult mediatizata înălţare...

Trupul mi-e prea alb, iar ideile excesiv de gri, drogurile nu mă scapă de dureri, mi-au fost împachetate delirurile, socotite toate stigmatele, însă nu mă simt mai grozav, demn de-a muri împăcat, pînă la crepuscul, să fiu pogorît peste lumea transformată în cranii sîngerînde, să-mi aflu final! Ce-aş putea dărui, cum aş reuşi să redevin înţelept? N-am indicii, nu există reguli de aplicat sau pilde de rostit, nu-mi percep sufletul, nu mai pipăi nici vorbele divine sădite în mine, am rămas singur, în miezul atîtor vremuri sălbatice, gata să mă atace! Prea multă ceaţă, mohorîte ore, searbede consideraţii.

Aş putea alerga din mine? Aş exploda de tensionate raţionamente interne? Aş reuşi să-mi consum porţia de tristeţe, cerînd încă una, înainte de-a pleca? Nu mai cunosc rolul ce trebuie să-l interpretez, aici, ţintuit de acest lemn murdar, suspendat peste noroiul omenirii, strigînd în neştire să fiu ucis mai rapid! Ce-ar trebui spus pentru ca liniştea să se aprindă iarăşi în mine, pentru ca organismul să-mi susţină încleştarea dintre animalic, raţional şi sacru?

Nu pot continua, am obosit, mîhnit de bolovanii stropiţi cu versuri stacojii, răsturnat peste lăzile frigorifice ale nebuniei, prea tare scămoşat sau turtit, vreau altceva, o nouă magmă, un ulei fierbinte, o cădere în groapa cu lei, un ştreang mai larg, o primăvară toxică! Doar astfel fi voi mulţumit? Numai aşa voi ieşi din acest tom, nu ca erou, ci drept zbir?... Prea puţină căldură, bezna corupe cetatea, înaintează pe dealuri şi drumuri, înconjurîndu-mă de pretutindeni, prea multă sfială şi încetenire a funcţiilor vitale.

Treptat, mă sting, ca o baterie muribundă, nu pot ajuta lanternele să sfîşie pînza întunericului, sînt prea slăbit acum, străfulgerat de viziuni bizare, în care mă văd scurs în candele şi butoaie, multiplicat în bancuri de peşti şi mormane de pîini roşii, înfipt în icoane aurii şi vitralii sensibile, totul e doar o plăsmuire, desigur, nu pot ajunge atît de rău, o notorietate nedorită. Ce-aş face, dacă n-aş şti că în curînd voi trece de partea cealaltă a luminii?

Mă dor tendoanele, pupilele nu mă mai ajută, o ameţeală teribilă vrea să mă răstoarne de pe cruce, din autobuze, de pe piedestalele muzeelor, din ghiozdanele unor viitori profeţi, nu cred că voi rezista multă vreme, expus furtunilor şi ninsorilor permanente, amintind de-un potop mereu amînat, sfîrşitul se apropie, îi aud paşii grei, tîrşîiţi peste numere, obturînd lentile şi busole... Inima îmi dă un ultim avertisment, pulsînd pe toate ecranele cu plasmă, mă sufoc şi nu reuşesc să mai contorizez secundele decrementîndu-se undeva în cronometrul universului, circuitele nu mai au energie, sistemul se opreşte...

Toată această simulare s-a încheiat, mi-au extras rapid piroanele şi mi-au refăcut ţesuturile afectate, au schimbat bucăţile de piele deteriorate de spini, de biciuri, de suliţe şi de pietre, mi-au reparat arcadele şi muşchii, m-au făcut iarăşi complet funcţional, repetiţia a avut loc foarte bine, soldîndu-se cu succes. Ştiu însă că, peste treizeci şi trei de ani, va trebui să mă urc în realitate, pe cruce, să sufăr şi să fiu batjocorit, să simt umilinţă, disperare, milă, saturaţie, iubire, ca un adevărat mîntuitor ce sînt, programat să salveze lumile în derivă! Totuşi, am obosit..."

A cincea confesiune

De inventat s-au inventat multe, pîlpîind în volume, prin terarii ori parcuri, a mai rămas acum să desfiinţăm toate născocirile, fără deosebire, să le fracturăm, nimicim, pulverizăm, lăsînd loc naturii! E oare aşa ceva permis? Ce-ar fi de distrus, pentru ca liniştea să se propage iarăşi, aici, în noi?

Prea numeroase rivalităţi, scandaluri, trădări, prea puţine momente sacre, îmbibate în reculegere, armele au fost mai tenace, avînd efectul scontat, la fel şi istoria! Prea multe deziluzii, provocate de stricăciuni, de erori, de blocaje, prea firave mulţumiri! Aşadar, e vremea ca maşinăriile, plăsmuirile virtuale, toate jocurile electronice, să fie anihilate pe vecie, ca oamenii să nu mai fie acidulaţi de vise tîmpe, să nu umble după misterioase icoane!

"Cine-i capabil să-mi dea o nouă viaţă, cămaşă mai groasă, protejîndu-mă de-atîta vînăt frig? Cine-i atît de darnic să-mi transmită voioşie şi poftă de-a muri mai tîrziu? Nu primesc nici un semn, aripile nu fîlfîie, clonţurile nu lasă tainice urme pe uşile minţii, nimic nu există să-mi facă pe plac! E oare doar o fantezie, ar trebui să fiu răbdător, aşteptînd vreo mîntuire promisă?

Robinetele tac, adidaşii nu mă ascultă, în zadar compun scrisori, rachete fără ţintă, inutil complic aceste rînduri, adăugînd lamentări colorate şi figuri de stil bizare, tăcerea rămîne aceeaşi, invitîndu-mă să mă săpunesc bine cu ea, apoi să clătesc aceste năzbîtii! Nimic nu poate fi mai deviat? Gunoiul persistă, adunat în piramide de harnicii monştri căzuţi din buzunarul visului, nu pot scăpa de miasme, nici de ameţeală, nici de calupul cu uitare pe care l-am ascuns cîndva sub pat!...

E aici careva capabil să mă trezească, definitiv, dîndu-mi puterea să privesc dimineaţa şi să ies din ea triumfător? Cine mă va moşteni, aşezîndu-mă pe perete, alături de vreo pendulă acră ori de vreun tablou înfiorător, cine va fi cel ce mă va deţine, ca pe un plic burduşit cu acte secrete? A fi umbră e dificil, a fi demon este şi mai greu! Nu mai contează, prea multă insolaţie, prea aprig dezgust, sînt asaltat de halucinaţii, nici o oază de optimism, nici o tuşă a fericirii!"

Vom acţiona corect, deplin convinşi că realizăm ceea ce trebuia făcut de atîta timp: o purificare definitivă şi totală. Fără temeri, cu încredere în propriile forţe, fără regrete, fără stînjeneli de prisos, vom curăţa planeta, vom smulge orice dispozitiv şi-l vom transforma în cenuşă, vom rupe tratatele bolnave, vom voala bisericile, universităţile, cazarmele, spitalele, teatrele, vom fi felicitaţi apoi!... Numai aşa vom simţi din nou satisfacţii reale, aşezaţi în ouăle noastre de gîzi moderni?! Ce se mai poate întîmpla, ce se mai poate jefui, ce se mai poate falsifica, în afară de spirit?...

"Mi-am pierdut corpul, l-am lăsat schinguit într-un mormînt, printre tone de smirnă şi aloe, păzit straşnic de heruvimi pedepsiţi, mi-am pierdut clarviziunea şi capacitatea de-a înfăptui minuni, joc înspăimîntător cîteodată, am ajuns prea uscat, străjuind încăperi în ipostază de icoană, văzînd cum se păcătuieşte în serie, la lumina televizoarelor, pe tastaturile unsuroase, sub pături amuţite de frică!

Ţevile şiroiesc alte realităţi, paşii se îndepărtează, ecourile ţîşnesc de pretutindeni, distorsionînd spaţiul, inutil strig şi vreau bine, zadarnic mă răsucesc, ars de nuanţe şi scene străine, nu pot face nimic! Fragile clopote, prea slabe schele, nimeni nu mai construieşte reale locuri de rugăciune, ascunzişuri ale luminii! Cine să condimenteze aceste scrieri, cine să consemneze ceea ce nu a apărut niciodată în evanghelii? Credinţa e doar un fum, rumenind torţele preschimbate în ofrande stranii, timpul s-a lungit prea tare, elastic îmbrăţişînd visurile, nici una dintre viziunile de odinioară nu s-a mai ivit! Poate fiindcă somnul e încărcat de falsitate, poate fiindcă duhul a obosit, poate fiindcă această omenire stîlcită nu merită să mă mai simtă, reamintindu-şi de unele chinuri, de pilde străvechi, de stîncile marcînd teritoriul veşniciei?"

De inventat fost-au inventate multe bizarerii, a sosit momentul să ne oprim, să ne dăm seama că totul e greşit, scufundat în orbire, trebuie să luăm atitudine, să dăm flăcărilor această icoană vorbitoare! Nimic nu trebuie să ne sperie, să ne catapulteze spre indescriptibile emoţii, să ne sufoce simţurile, nimic nu mai poate să ne facă vreun rău!

"Picăturile continuă să sape şanţuri, încercînd probabil să găsească nevăzutul, vremea clocoteşte în crematorii, prin revolvere, în pumnii tunurilor, e încă război fraged în lume, deseori pornit în numele meu, ca de atîtea ori, nu pot să-l uit şi nici să-l reduc, ar fi prea uşor... Trebuie să urmăresc totul în spatele acestui geam, prins în ramă, ca altădată pe cruce, aşteptînd o ultimă suliţă să-mi verifice sacralitatea, ştiind că toţi aceşti asupritori îmi vor continua lucrarea."

A şasea confesiune

"Cine-mi eliberează oasele şi-mi lărgeşte sufletul, să intre trompetele, zgărzile, fugile prin deşert şi rugăciunile slinoase, cine-mi lubrifiază globii oculari, pentru a pătrunde adînc în inima – prea roşie! – a icoanelor, dăruindu-le sămînţa luminii? Cine-mi ascute simţurile şi îmi ornează extazul, cine mă scaldă în apele botezînd păcătoşii de peşti carnivori, cine îmi ridică mintea la nivelul superior al acestei religii electronice?

Trebuie să cîştig, să adun puncte, trebuie să fiu primul, acolo, la finalul jocului, luptînd contra demonilor, retezînd capetele porcinelor şi limpezind vederea mucegăită a leproşilor, provocînd minuni prin pieţe şi distrugînd cîlţii zarafilor, trebuie să fiu eu însumi, indiferent la vocile şoptindu-mi să nu mă tem, din spate, să uit poruncile, din stînga, să ucid aceste cohorte de cuvinte, din dreapta, trebuie să cîştig!

Altfel, totul ar fi de prisos, lumea mă urăşte, condamîndu-mă la crucificare stacojie, totul ar fi doar o mascaradă lipsită de sens, pentru că acest amuzament va continua şi fără mine, în pofida faptului că sînt cel mai bun şi notoriu protagonist... Cine-mi sărbătoreşte numele, cine-mi pipăie găurile închegate în triunghiul palmei, acolo unde priveşte trist un ochi atotputernic? Cine mă ospătează cu bici şi mă sărută cu lance? Mai există cineva în stare să-mi care înţelegerea prin cetate, poticnindu-se la fiecare oprire istovitoare, mai trebuie să apăs pe trăgaci pentru ca pixelii să se mişte din nou?

Totul e prea straniu, scufundat în tainice amnezii, n-am de unde şti ce s-a petrecut, e doar o ipoteză, catalizată de aromatice lichide şi de milostenie anonimă, totul e diferit acum, nu se mai folosesc piroane, ci electrozi, nu există crucificaţi, ci roboţi, nu mai pulsează ameninţarea străină, ci foamea bursei, totul a ajuns la un alt palier, superior şi totodată jalnic!

Cine se suie în caleaşcă şi mă conduce la groapa de lei, cine îmi înfinge absenţe pretutindeni, cine mă arde pe grătarul nefericirii, cine îmi smulge vorbele şi le transformă în aberante cruciade, cine mă vinde sub formă de cărţi poştale, ilustraţii de circ şi turniruri de gală? Cine mă scuipă atunci cînd vreau o bucată din trupul meu transfigurat, cine mă acuză de vrăjitorie cînd rostesc adevăruri, cine mă implementează în acest program prin care pot comunica, iarăşi, cu voi?

Trebuie să cîştig, trebuie să vă întrec şi să devin invincibil, să vă împiedic să vă metamorfozaţi în sfinţi, a trecut vremea lor, acum se cere altceva, o marfă lipsită de martiri, cu spoturi şi gel, cu genţi de voiaj şi stress cotidian, o credinţă mai pură, injectată în vene, adulmecată la colţ de stradă, un vocabular greu, cinci cuvinte dezertate din dicţionar, trebuie să mă adaptez, desigur, să iau aminte la circulaţie şi la cioburi, trebuie să cîştig!

Altfel, totul ar fi inutil, muzica dată la maxim acoperă mizeria, totul ar fi doar o nouă răzvrătire roşiatică, lipsită de scopuri şi de efect, neputinţa conduce la plictiseală şi apoi la lehamite, această distracţie ar ajunge biserică, împrăştiind prin reţea jocul, asemeni unui virus, miracol al multiplicării mele sub formă de biţi, ospătînd pe cei fără prieteni, prea singuri, pe cei hidoşi, ascunşi în spatele monitoarelor, pe cei străvezii sau cinici, doar ei vor avea acces la acest avansat paradis! Cine mă doreşte, pictogramă omniprezentă pe faianţa virtuală a lumii, cine mă îndeamnă să fiu aici, printre miasme electrice şi filtre voalate, cine îmi dă treizeci şi trei de ani, să-mi trădez identitatea şi să mă spăl apoi, inocent, pe mîini? Glasurile îmi spun să am răbdare, totul va veni de la sine, o dată cu evoluţia sistemului şi cu experienţa fiecărui utilizator, trebuie să las să treacă şi acest hop...

Cine mă strigă şi-mi zice să mă trezesc, să învii deci, pentru ca omenirea să creadă? Cine-mi suflă putere şi-mi dă aură, cine mă preface în mîntuitor, îngrozind paznici, jefuind nelinişti, reflectînd o corporalizare nebănuită de nici unul dintre participanţii la asemenea joc neînţeles? Trebuie să cîştig!"

Ultima confesiune

Eroii au murit, demult, sucombînd în cuşti de şoareci, decimaţi de insecticide, plesniţi pe ziduri sumbre, n-au mai rămas decît oasele lor, jucării nostime pentru dulăi, accesorii ale ferocităţii... Dar nu contează, oricum nimeni nu-şi aminteşte de zile glorioase, însorite războaie, nimeni n-are chef să evoce cruciade, achiziţii, lupte subterane ori trădări armate! Este momentul viitorului, puhav balon de săpun... Alte mizerii, ce noi pretexte de-a fugi? Nici o dezertare, nici un scîncet al vreunui ordin imbecil, nici o mişcare, muţenie şi rubiconde prăbuşiri, platitudini şi depărtate amintiri...

"O nouă pacoste mă adapă, un alt cer de şerbet se topeşte în buze, e-o nouă poftă, un alt gen de cădere! Cîte minuni lipsite de savoare, atîtea dorinţe mai aspre? Cîte închipuiri şi refugii, atîtea coruri propagînd mîhnire?!

Ce-aş mai putea putea desface, ce-ar mai fi de tăiat? Am obosit să zîmbesc, să fiu erou, am ostenit să completez formulare şi adieri, totul s-a depărtat... Unde-i arta, unde s-au pitit realităţile? Nici o mişcare, fără să cad, nici o alunecare în melancolie catifelată, fără o nouă judecată de apoi... Cîte rostogoliri, tot atîtea contorsionări decolorate? Cîte ritmuri falnice, tot atîtea traversări ilegale ale acestui bulevard de oroare scăldat? Cum aş putea închipui noi esenţe, alte idealuri vernil, cum ar trebui să îmi născocesc noi jocuri periculoase? Am obosit, iarăşi, defrişat de sunete ruginite, acidulat de toxice imagini, am uitat să-mi încui mintea într-o cutie de bomboane mentolate, alături de mătăsoase răcnete, de certuri electrificate, de menajerii ancestrale... Sînt prea vinovat, stins de ecrane sferice şi de lasere groase, trabucuri de import, sînt prea aproape de sentimente indescriptibile, relatări bizare, istorii prea prăfuite!"

Eroii au fost ucişi, grozave distracţii, unii fost-au decapitaţi şi expuşi în vitrinele magazinelor de parfumuri sau bijuterii, alţii au fost arşi într-o tornadă de aplauze şi blitz-uri tari, eroii s-au dovedit vedete pînă la capăt, amputaţi şi roşi, striviţi, sugrumaţi, maceraţi în acid, străpunşi de fel de fel de verzi săgeţi, chinuiţi pe roţi uriaşe, în tronuri încinse, prin circuri şi licee de groază, împuşcaţi cu abnegaţie, eroii şi-au donat sîngele, mădularele, gemetele, rugăciunile, spre satisfacţia unora ca noi, cei ce i-am condamnat şi trimis la muncă în paradis, să grebleze rondurile de heruvimi, să arunce în aer murmurul viermilor prostuţi din sacrele mere, să tundă aripi şi să coafeze mucenici... Alte fapte? Noi idealuri? Alte consumuri ale fricii, rîncedă calamitate?

"O nouă paloare îmi dă puteri, penetrînd coaja nopţii, redevenind monstru, ca odinioară, planînd peste hăurile oraşului, într-o căutare a sacralităţii. Cîte fapte de cauciuc, atîtea îndemnuri spre o moarte de bazalt, pajişte a linişte... Cîte eşcuri, tot atîtea rîsete exterioare, etalînd ipocrizie?

Ce-aş mai reuşi să vopsesc, gonind în colecţii private, disipat de greaţă, ce-aş mai putea distruge, definitiv, uitînd de ecouri, de măşti, de zaruri, de nisipuri, de scaune? Totul se dovedeşte prea complicat, încleiat în atîtea sensuri! Încotro să alerg, către ce să vin, turmentat de pustiuri, îngrozit de timpul purtîndu-mă în pîntece cu nonşalanţă? N-am răspunsuri de fum, sînt un erou decrepit, interzis, nu mai ştiu dacă e destul să dorm şi să-mi consum porţia de ambiţii şi păcate, încovoiat de roadele nălucirilor, pavînd amnezii... Cîte peni(ten)ţe, atîtea descîntece inutile, cîte virgule, tot atîtea orchestre mărşăluind în ziare? Cîte garduri, atîtea pretexte de-a evada, spre mulţumirea dulăilor, către satisfacţia mitralierelor mentale? Nu mai contează, am ostenit deja, turnat în cilindri de bazalt şi în stropitori bronzate, să fiu păstrat la petreceri şi izgoniri din rai, să fiu materie primă a unui bunevestiri, să mă prefac în ploaie sibilinică!?"

Eroii au dispărut, trecuţi în catastife grele, zăvorîţi în calendare profane, pentru uzul moşnegilor ce-şi zic istorici, nimic nu s-a pierdut, ci doar s-a omis. Cine să-i evoce, să le înalţe statui de pluş şi perne de cuarţ, cine să aprindă feştila care i-a transformat în umbre? Ne prefacem ocupaţi, croncănind în grupuri la conferinţe de plastic, unde vinul e mai important decît litera, iar excursiile se dovedesc reale plăceri pseudo-intelectuale, ne considerăm elevaţi, ca nişte lifturi geniale, purtînd idei cu mătreaţă, gînduri vopsite din belşug, date cu cremă de ghete pentru savanţi... Eroii sînt prea mici, sfîrîind pe gratare, muştarul conştiinţei uneori se dovedeşte prea diluat, fad, nimic mai adevărat, nu-i aşa?

"O altă închipuire vagă, şiroind peste obraji, o nouă cireadă de regrete negre, un alt model de tatuaj acoperindu-mi sufletul, sită sub care colcăie atîţia viermi cenuşii?! Ce alte nouăţi să mă transleze, cîte bătăi de gong să anunţe potop electronic, la modă printre (eu)nuci?

Ce-ar mai fi ratat, cînd deja am epuizat orice nebunie, ce-ar mai fi de plîns, cînd bocitoarele mi-au luat-o înainte, storcîndu-mi fiecare lacrimă, uscîndu-mi simţurile într-o menghină curată? Cînd voi şti dacă totul e terminat, dacă sfîrşitul e în mine, printre cioburi de evenimente şi fragmente de uleioase viziuni? Unde-i credinţa, unde-s toate stigmatele de altădată, însemne ale puterii luminii? Prea mult frig depus peste ferigi, prea subţire ciorap al blîndeţei, prea fragil corp, străpuns de ispite, calcinat de aburii mîndriei, expus în dricuri şi rachete! Nici o soluţie, nici un sticlit de rezolvare, mlaştina a rămas neschimbată, neştirbită de urgie, de plictiseală ori de excesivă veselie! Cîte dansuri, atîtea invitaţii la sinucidere caldă, cîte războaie, tot atîtea inhibiţii de la cina de taină? Nu mai are rost să continui, am obosit peste măsură, dizolvat de tratamente sofisticate contra tristeţii, e timpul ultimei traversări a vieţi, un fel de bilanţ interior... Necesară confesiune a celui din urmă erou?!"

Eroii au murit, cortina a ascuns orice mîrşăvie, spectacolul va continua cu noi scene graţioase, balet fluid, jocul acum e altul, aprins în pixeli, difuzat pe reţea, eroii nu sînt la modă, vremea lor s-a sfîrşit, împreună cu gavanoasele de cianură, cu lagărele de concentrare a atenţiei neamurilor, cu bătăliile nenumărate pentru capricii, pentru favoruri, pentru blănuri, pentru mirodenii, pentru poşete ori pentru pură distracţie! Este epoca altor amuzamente, previziuni orbitoare, este timpul şosetelor scurte ale unui nou declin!... Cu ce ne-am făli, cu ce ne-am înveli, cu cîte taste trebuie să cucerim universul? Alte minciuni, noi pansamente... Eroii fost-au toţi convertiţi în sfinţi!

O nouă zi se deschide, conservă înglobînd surprize, hrană pentru şchiopi şi clovni, pentru gîndaci sau veveriţe, pentru savanţi, infirmiere şi pictori... Trebuie aplaudată, căci astfel totul va fi stropit cu bucurie, anunţ al mîntuirii! Chiar azi, la prînz, sfinţii vor ieşi din nuci, din conducte, din perne, din bocanci, vor veni să transmită mesajul de adio, finalul de-atîtea secole jinduit!

Domnul va pleca, definitiv, nu se va întoarce niciodată, nu va mai privi înapoi, are de gînd să crească alte fiinţe, pe alte planete neştiute, s-a plictisit de oameni şi de mofturile lor mărunte, îi este silă de rugăciuni, de cîntece, de închinări prefăcute, de confesiuni în grabă, de vitralii acidulate, de atîtea şi atîtea lupte interioare, ticăloşii fără egal!

O nouă zi se deschide, garantată douăzeci şi patru de ore, în ea e nădejdea sfîrşitului religiei, scăpare a mecanismelor, circuitelor electronice şi memoriilor de siliciu... Suficient pentru a se inventa un alt zeu, o nouă rămăşiţă a încrederii în lumină? Chiar astăzi totul fi va distrus, din temelii şi pînă la acoperişuri, vor cădea numerele, se vor dizolva scrierile apocrife, vor dispărea ciborgii şi artificialele dorinţe, chiar azi!

Oamenii vor rămîne singuri, lipsiţi de reflectoarele bisericilor, templelor ori altor case de rugăciuni solzoase, vor fi prigoniţi de pustiuri şi maşinării, oraşele vor trebui reconstruite, fără zone de închinăciune, fără statui şi alte obiecte amintind de martiri crucificaţi, fără birourile unei inchiziţii permanente... Multe schimbări, aproape de finalul vieţii! Clopotele se vor transforma în căzi luxoase, icoanele vor fi ideale la capitonat iureşul îndrăgostiţilor, mitropoliile se vor preface în săli de disecţie sau grajduri impozante, iar cărţile religioase vor hrăni crematoriile hulpave, ca odinioară... S-au mai întîmplat astfel de grozăvii, toţi îşi amintesc de ele?

O nouă zi se deschide, gîngurit al urii şi visului, cerînd o pedeapsă uriaşă, pentru medaliaţi ori scriitori, pentru fructe şi sticle, pentru boante veşti... Trebuie slăvită, punct de cotitură a existenţei tuturor, barieră a realităţii! Chiar azi, spre seară, negurile se vor instaura pe vecie, după retragerea triumfală, extatică, a instrumentelor sacre şi a locuitorilor unui paradis puternic... Îngerii vor face curăţenia de pe urmă, amorţind ornice, topind gînduri, sfredelind suflete, lipind de oameni semnul interzis, nimeni nu se va mai putea atinge de ei!

Este doar o revelaţie tehuie, un alt episod de apocrife nimicuri? Înseamnă numai vreo fantezie molatică, lipsită de adevărat har? Nimeni n-o ştie, nimeni nu poate evalua concretul sau reversul lui, n-avem răspunsuri, nu cunoaştem nimic, stăm non-stop prizonieri ai aparatelor monitorizîndu-ne luciditatea, înregistrîndu-ne parametrii vitali, inexplicabili pentru cît de morţi ar trebui să fim!

= 03, 06-februarie, 02, 05, 06, 10, 11, 16, 18, 22-martie,
26, 27-aprilie, 16, 17, 21, 22-mai-2006 =