Vertex

Aşteptata primăvară - Sabin Corneliu Buraga


Un început...

"N-aş putea birui, fără voi, dragii mei paznici, această linişte de lemn, n-aş reuşi să scap de ecourile celulei, de paşii voştri vuind prin ziduri... E numai o iluzie? Am sfărîmat durerea, am prefăcut-o în sacră pîine, dar n-am simţit îndestulare, am năucit ochii cu bezna tăcută a firidei în care, încă, mai vieţuiesc, am săvîrşit multe, în umbra pendulelor din carne, în sobra atmosferă a acestei închisori devenite pe nesimţite sanctuar!

Multe fericiri fost-au atîrnate de braţele mele slăbite prin dovezi nejustificate, numeroase stigmate străvezii mi-au tatuat obrajii osteniţi, e doar un vis de carton, adăpostind de lacrimi toată rîvna de-a crede, iarăşi, în nemurire!... Să fie aceasta ultima probă, o încercare mai largă decît ţărîna de demult, decît pustiul din memorie? Nu găsesc noi cuvinte, ascunzînd trecut şi clătind adevăr, nu pot scotoci, vrednic, după alte şi alte primăveri, tumefiind gratiile acestei carcere, e o eclipsă a raţiunii, un soare pitit printre rătăciri gri!?

Am nevoie de aer curat, de alte deschideri înmiresmate, dar nu reuşesc să vă chem şi să vă rog, sfios, să-mi alinaţi poftele strîmbe, nu pot să vă rostesc numele fad, pecete a întunericului! Printre asemenea coridoare de labirint veşted, nu întîlnesc decît urmele străvechi ale preoţilor ce-au binecuvîntat clădirea să suporte toate vaietele, scîrboşeniile şi transfigurările întemniţaţilor, condamnaţi pe viaţă la trai ruginit!

Multe satisfacţii, puţine tămăduiri, însă nu mai contează, vă cunosc trucurile, vă ştiu toate şaradele, capcanele, privirile ascuţite, ştiu că totul nu-i decît un test, finală sforţare de-a mă urca mai sus, parfum ori duhoare, către văzduhul atît de mohorît... Este o ispită prea profundă... o greşeală a maşinăriilor stîlcind amuzamente firave... un episod scurt al nebuniei incurabile?... Cine să mai critice rolul, cine să vă aclame, într-un haos de aplauze verzui, cum să mă ajutaţi să mor tardiv, atît de lent, aşa timid?... N-am rugăciuni la îndemînă, biciurile fost-au încuiate şi ele în groaza cărţilor absconse, nu posed alte indicii c-aţi fi, într-adevăr, reali, palpabili. Poate că nu-s decît doar eu aici, în asemenea edificiu al cenuşii, călău fără victime, gardian lipsit de curajul de-a se arunca din turn către pămîntul reavăn, ascunzînd mîntuiri, poate că asemenea coşmar nu se va sfîrşi nicicînd!

Vă las, spre chinuri veşnice, scrierile mele putrezite în palmele prea albe şi catifelate nu le citiţi, ci doar puneţi-le la păstrare, ca nişte foetuşi diformi, ai unor copii monstruoşi, să fie lumină tulbure în această închisoare!"

* * *

Cafeaua nu-l mai încînta, nu-i oferea forţa de odinioară, nu putea să-l ia din trecut şi să-l răstoarne peste bolovanii diformi ai prezentului, frîngîndu-i oasele şi temerile... Spaţiul se transformase într-un mod ciudat, cu greu regăsea sensurile şi culorile, sunetele şi aromele, cu eforturi teribile mai putea ieşi din camera tetraedrică, înfruntînd formele bizare ale obiectelor. Era doar un delir, otravă provocată de fevra minţii, sau totul se metamorfozase atît de mult, probabil ireversibil?

* * *

"Am aşteptat de prea mult cer primăvara, n-au sosit decît crinii ceţii, prea gri prevestire a unui timp gîrbovit, am dorit ca soarele să-mi argintească buzele, să-mi irige braţele, să instaureze zîmbet pe căuşul oglinzii, însă nu am aflat mulţumire, în scrisoare fusese scrijelat iarăşi refuz, acru semn al deznădejdei. Am obosit, nu ştiu ce să mai fac, de nicăieri nu vine decît tristeţe, odaliscă plină de lascive dorinţi... Am ostenit, mi-s prea tulburi unghiile, mi-s prea curbate cuvintele, aş vrea altceva, nou orizont, simplu cufăr al vremurilor frumoase!

Oraşul înăbuşă libertatea, maşinile vuiesc în fiecare clipă, asemeni unor lăcuste de metal defrişînd cîmpurile tăcerii, n-am linişte, nu găsesc decît cocleală şi acide ploi, ţîrîind în megafoane şi prin canapele, irigînd prostul-gust, năduşindu-mi gîndurile cu triviale gesturi, de-a muri mai curînd... Atît delir şi aşa puţină satisfacţie, atîtea zile atîrnind în mormane dezgustătoare, în baia fetidă, inutil le schimb zilnic, să par curat, îngrăşat de candoare apretată, zadarnic am grijă să nu le pătez!..."

* * *

Ferestrele păreau găuri în trupul unui manechin ţeapăn, plin doar de foşnetele molcome ale viermilor de plastic, pereţii cheliseră, lăsîndu-l să mîzgălească pe tegumentul lor sfărîmicios scene fanstastice, stacojii mostre ale neputinţei de-a face altceva, cărţile nu mai aveau rost, fără aburul aromat nu înseamnau mai mult decît nişte ciobite cărămizi, fără farmec. Cum reuşea să vieţuiască aici, în această cuşcă a logicii? Cum mai putea să aspire la reîntoarcerea normalului, cînd firescul fusese substituit de vis?

N-avea răspunsuri, era golit de soluţii, pom înfruntînd colţii iernii arse, nu putea găsi rezolvări, ostenise, iarăşi, însă de data aceasta totul parcă devenise extraordinar de greu... Îl năpădeau buruienile amintirilor, încinse pete, îl sugrumau secundele lipsite de înţeles, nu vedea decît monştrii din farfurie, măştile răsărite pe neaşteptate din toate ungherele, nu simţea decît gustul amărui al disperării!

* * *

"Prea minore evenimente, un război gîfîie între hărţile scămoşate ale istoriei, o luptă culisează pe baionetele soldaţilor deveniţi prea brusc bărbaţi, prea puţine ştiri de senzaţie, e numai un alt ecran atins de ciumă, un nou ziar secretînd abis!

Am fost forţat să sper la mai mult, drogat de untul bolii, paranoia nu mă lasă în pace, să ies din acest spital, imaculat ca un melc, loc al nemuririi, nu reuşesc să văd văzduhul, să-i admir petalele şi unduirile, să zbor către imaginea mea tatuată pe spatele dirijabilelor, să mă ating uşor, explorîndu-mi ridurile proaspete, atît de puhave, apetisante... E doar coşmarul, picurînd din perfuzii, urcînd pe holurile arterelor, iradiat de muşchii cardiaci, este numai un chin, inutil, aparatele o ştiu deja, oamenii ce-mi vizitează stîrvul o cunoşteau de mult, este o minciună menită a-mi amăgi senzorii, a-mi păcăli retina c-aş fi, în continuare, întreg şi viu!

Dar am devenit robot, coborînd treptele tehnologiei, urcînd în pridvorul numerelor, hălăduind prin clopotniţe electrice, am ajuns mutant, al doilea monstru, aşteptînd ca primăvara să mă aleagă din zecile de mii de victime ale acestui marasm intelectual, nu pot răbda!... Mi-s stricate ideile, au sosit furnicile să le devoreze miezul încă dulceag, coaja a căpătat deja dungi deplorabile, mi-s stîlcite oasele, în zadar pompează realitate, am ostenit iarăşi, nu mă interesează nimic... Pernele mă ascultă, umezite, însă nu plîng, nici nu vărs alte licori, sămînţa nu aduce rod, niciodată, pămîntul e mort, aerul e mort, trupul mi-e mort, cîinii mă ling recunoscători că vor avea hrană, cîteva zile, poate că-i mai bine aşa, căci primăvara tot nu a venit! Beznă în urechi, noapte peste grădini, licăresc numai echipamentele ce mă menţin în stare de halucinaţie permanentă, de ce mă mai interesez dacă am rămas singur ori groapa a fost populată şi de alţi pseudo-muribunzi, de noi gîngănii, de paraşute albicioase, triunghiulare, cu ochi în mijloc, de pîini fierbinţi devastate de frigul din suflete, de scări de incendiu, fumegînde, de lentile mărindu-mi greşelile şi rănile din palme, de ce mai continui să mă prefac, naiv, că voi fi în stare să ies, biruitor, de aici, de nicăieri?"

Defect, defect, defect, defect, defect, defect, defect...

* * *

Multe fuseseră ratate, o dată cu această recluziune, numeroase detalii ajunseseră piese incriminatorii dintr-un dosar malefic, era sortit să rămînă aici, printre deformate momente de iraţional, printre cuvinte stîlcite, doar cu vocile ruginii dictîndu-i un discurs jalnic, schimonosit în fiecare dimineaţă înaintea mulţimii toropite, prea hîde, numai cu aplauzele metalice urmărindu-l noaptea, în fiecare striu al minţii... Era chiar atît de vinovat şi de rău?

N-avea scăpare, nu exprima însă deznădejde, nici dispreţ, faţă de această situaţie stranie, îi lipsea cafeaua, adevărată oază de linişte parfumată, închisoarea cîştigase deja, oare? Cît va mai răbda, cît mai avea de suferit, malformaţiile universului său închipuit îl puteau infecta oricînd, răvăşindu-i afectele, simţirile, judecăţile, transformîndu-l pe vecie în erou model, în legendar pilot, în notorietate publică, în orice ar fi dorit scriitorii sau muzicienii, sculptorii ori scenografii, n-avea scăpare, într-adevăr, era numai o stare fără cafea, o şaradă a închipuirilor zilnice, cenotaf al raţiunii!

* * *

"Nici o mişcare, nici o frunză obturînd vorbe, nici un stîlp să susţină greutatea deciziei de-a mă sinucide, în public, curmînd rîul de remuşcări, cascadele de amintiri tăioase, nici un gest clisos, să ducă soarta la tomberon, printre păpuşi gonflabile şi reviste mototolite, alături de lanterne năruind turnul în care m-am suit, de atîa vreme, nici un strigăt de la obiecte, de la cunoscuţii vizitîndu-mă săptămînal, scriindu-mi bileţele încurajatoare şi dăruindu-mi puţină cenuşă din mintea lor arsă, am obosit, desigur, deşi mecanismele ar trebui să fie în regulă, non-stop, fără lamentări şi poticneli, fără zbucium nocturn şi năluciri stacojii!...

Ceva se schimbă, nu pot afirma dacă este bine ori nu, dacă nu-i decît o festă a imaginaţiei, ceva se petrece, în interior, acolo unde doctorii au forat adînc şi au găsit un zăcămînt considerat preţios, extraordinar, au scos diamante violete şi timbre rare, au extras nasturi vernil, calzi, eşarfe mătăsoase şi chei încruntate, spiralate, atît de enigmatice, nu bănuisem cîte vestigii bogate vor întîlni, ceva se mişcă, poate e numai cablul conectîndu-mă la viaţă, poate nu-i decît un cutremur ori o altă explozie, ca şi cea de ieri, din amurg, ceva se întinde peste mine, ca o pătură invizibilă, mîngîindu-mi pielea sintetică, împunsă de lănciile medicilor intenţionînd a experimenta un alt joc, ah, ceva erupe din puful pereţilor, o lumină stranie, năucind umbrele lucrurilor din vecinătate, ce se preschimbă aici?..."

* * *

Nimic nu reuşise să-l elibereze, în zadar fuseseră aceste experienţe, toate rataseră, greşiseră lamentabil. Numerele atraseră orbire, simbolurile se topiseră rapid, lăsîndu-l singur, prizonier al nimicului, între ziduri boante... Devenise exact ce-şi dorise întotdeauna, dar nu căpătase decît acum, prea tîrziu... Înecat în zaţ, se putea oare considera fericit?

* * *

"M-am trezit, n-a fost nimic, doar un vis, cauterizînd încă o frîntură de zi, n-am găsit, n-am putut accede la mult aşteptata primăvară, în zadar, cafeaua a dispărut, e-un pretext de-a supravieţui într-o carceră aseptică, inutile speranţe, aninînd de gîtul meu străpuns de fire şi de mufe... Ce-aş mai putea face acum, cînd apropierea zidurilor nu reprezintă decît amînare, cînd minutele din ceas reprezintă doar vaiet suplimentar, cînd siluetele de după uşă discută în şoaptă o altă strategie de-a mă lăsa să cred că totu-i frumos, că în curînd voi fi teafăr, externat din acest cimitir fictiv, pentru a intra, în întregime, într-unul real? Ce bombe ar mai sfîşia cămaşa vieţii, ce arme ar mai fi inventate, ce trupe s-ar înrola, pentru ca primăvara mea să fie, iarăşi, aici, la căpătîi, lîngă paharul cu medicamente fade, alături de ceşcuţa de porţelan fin, eliberînd aromele cafelei, lîngă mine, împietrit definitiv?

M-am săturat, sîrmele nu sînt de nici un folos, circuitele nu mă pot aduce pe linia de start, cea de plutire, în inima frontului, programele – scrise chiar de mine – nu mă pot prezerva la infinit, este timpul închiderii, aşa cum petalele se desprind de nostalgia florilor, aşa cum zăvoarele latră în miez de noapte, ferecînd porţile magazinelor, muzeelor şi mănăstirilor, aşa cum ventilatoarele se opresc, lăsînd nemişcarea să-şi facă de cap prin abatoare, aşa cum trupurile înţepenesc unul peste altul, scînduri frînte, după chinul de-a fi unul singur, aşa cum calendarele nu mai pot incrementa zilele unui an, aşa cum cărţile nu pot istorisi poveşti la nesfîrşit, iată că a sosit vremea finalului! Fără primăvara la care am jinduit atît de mult, lipsit de încurajări din partea celor vii, ghilotinat de rugăciunile şiroind din gura ştirbă a temnicerilor mei invizibili, sînt totuşi împăcat, cu mine însumi şi cu luminile din ceilalţi, în această sală a morţii, nicăieri adică, între animalic şi electronic, între corp şi spirit, pe-o punte străvezie, pe-un drumeag necunoscut, la îndemîna gerului sau a caniculei, pot să mă prefac, acum chiar, în epistolă adresată vouă, celor care citiţi aceste rînduri mărunte, spunîndu-vă c-am fost iertat şi mîntuit!"

* * *

Iar primăvara n-a fost departe niciodată, ea a dăinuit, fi va prezentă pe vecie, cît timp aceste litere ale închisorii nu se vor fi ofilit, în voi...

Locul era de nerecunoscut, fără pat ori masă, lipsit de scaune sau lămpi, doar oglinzile priveau parcă speriate, reflectînd de trei ori o stea extraordinară, enigmatică sursă de tulburător parfum... semn pentru un sfîrşit...

= 12, 18, 21, 28-aprilie-2003 =

Top
Back
Contact