|
Un început...
"N-aş putea birui, fără voi,
dragii mei paznici, această linişte de lemn, n-aş
reuşi să scap de ecourile celulei, de paşii
voştri vuind prin ziduri... E numai o iluzie? Am
sfărîmat durerea, am prefăcut-o în sacră
pîine, dar n-am simţit îndestulare, am năucit
ochii cu bezna tăcută a firidei în care,
încă, mai vieţuiesc, am săvîrşit
multe, în umbra pendulelor din carne, în sobra
atmosferă a acestei închisori devenite pe nesimţite
sanctuar!
Multe fericiri fost-au atîrnate de
braţele mele slăbite prin dovezi nejustificate, numeroase
stigmate străvezii mi-au tatuat obrajii osteniţi, e doar
un vis de carton, adăpostind de lacrimi toată rîvna
de-a crede, iarăşi, în nemurire!... Să fie
aceasta ultima probă, o încercare mai largă
decît ţărîna de demult, decît pustiul
din memorie? Nu găsesc noi cuvinte, ascunzînd trecut
şi clătind adevăr, nu pot scotoci, vrednic,
după alte şi alte primăveri, tumefiind gratiile
acestei carcere, e o eclipsă a raţiunii, un soare pitit
printre rătăciri gri!?
Am nevoie de aer curat, de alte deschideri
înmiresmate, dar nu reuşesc să vă chem şi
să vă rog, sfios, să-mi alinaţi poftele
strîmbe, nu pot să vă rostesc numele fad, pecete a
întunericului! Printre asemenea coridoare de labirint
veşted, nu întîlnesc decît urmele
străvechi ale preoţilor ce-au binecuvîntat
clădirea să suporte toate vaietele,
scîrboşeniile şi transfigurările
întemniţaţilor, condamnaţi pe viaţă
la trai ruginit!
Multe satisfacţii, puţine
tămăduiri, însă nu mai contează, vă
cunosc trucurile, vă ştiu toate şaradele, capcanele,
privirile ascuţite, ştiu că totul nu-i decît
un test, finală sforţare de-a mă urca mai sus,
parfum ori duhoare, către văzduhul atît de
mohorît... Este o ispită prea profundă... o
greşeală a maşinăriilor stîlcind
amuzamente firave... un episod scurt al nebuniei incurabile?...
Cine să mai critice rolul, cine să vă aclame,
într-un haos de aplauze verzui, cum să mă
ajutaţi să mor tardiv, atît de lent, aşa
timid?... N-am rugăciuni la îndemînă,
biciurile fost-au încuiate şi ele în groaza
cărţilor absconse, nu posed alte indicii c-aţi fi,
într-adevăr, reali, palpabili. Poate că nu-s
decît doar eu aici, în asemenea edificiu al
cenuşii, călău fără victime, gardian
lipsit de curajul de-a se arunca din turn către
pămîntul reavăn, ascunzînd mîntuiri,
poate că asemenea coşmar nu se va sfîrşi
nicicînd!
Vă las, spre chinuri veşnice,
scrierile mele putrezite în palmele prea albe şi
catifelate nu le citiţi, ci doar puneţi-le la
păstrare, ca nişte foetuşi diformi, ai unor copii
monstruoşi, să fie lumină tulbure în
această închisoare!"
* * *
Cafeaua nu-l mai încînta, nu-i
oferea forţa de odinioară, nu putea să-l ia din
trecut şi să-l răstoarne peste bolovanii diformi ai
prezentului, frîngîndu-i oasele şi temerile...
Spaţiul se transformase într-un mod ciudat, cu greu
regăsea sensurile şi culorile, sunetele şi aromele,
cu eforturi teribile mai putea ieşi din camera
tetraedrică, înfruntînd formele bizare ale
obiectelor. Era doar un delir, otravă provocată de fevra
minţii, sau totul se metamorfozase atît de mult,
probabil ireversibil?
* * *
"Am aşteptat de prea mult cer
primăvara, n-au sosit decît crinii ceţii, prea gri
prevestire a unui timp gîrbovit, am dorit ca soarele
să-mi argintească buzele, să-mi irige braţele,
să instaureze zîmbet pe căuşul oglinzii,
însă nu am aflat mulţumire, în scrisoare
fusese scrijelat iarăşi refuz, acru semn al
deznădejdei. Am obosit, nu ştiu ce să mai fac, de
nicăieri nu vine decît tristeţe, odaliscă
plină de lascive dorinţi... Am ostenit, mi-s prea tulburi
unghiile, mi-s prea curbate cuvintele, aş vrea altceva, nou
orizont, simplu cufăr al vremurilor frumoase!
Oraşul înăbuşă
libertatea, maşinile vuiesc în fiecare clipă,
asemeni unor lăcuste de metal defrişînd
cîmpurile tăcerii, n-am linişte, nu găsesc
decît cocleală şi acide ploi,
ţîrîind în megafoane şi prin canapele,
irigînd prostul-gust, năduşindu-mi gîndurile
cu triviale gesturi, de-a muri mai curînd... Atît delir
şi aşa puţină satisfacţie, atîtea
zile atîrnind în mormane dezgustătoare, în
baia fetidă, inutil le schimb zilnic, să par curat,
îngrăşat de candoare apretată, zadarnic am
grijă să nu le pătez!..."
* * *
Ferestrele păreau găuri în
trupul unui manechin ţeapăn, plin doar de foşnetele
molcome ale viermilor de plastic, pereţii cheliseră,
lăsîndu-l să mîzgălească pe
tegumentul lor sfărîmicios scene fanstastice, stacojii
mostre ale neputinţei de-a face altceva, cărţile nu
mai aveau rost, fără aburul aromat nu înseamnau mai
mult decît nişte ciobite cărămizi,
fără farmec. Cum reuşea să vieţuiască
aici, în această cuşcă a logicii? Cum mai
putea să aspire la reîntoarcerea normalului, cînd
firescul fusese substituit de vis?
N-avea răspunsuri, era golit de
soluţii, pom înfruntînd colţii iernii arse,
nu putea găsi rezolvări, ostenise, iarăşi,
însă de data aceasta totul parcă devenise
extraordinar de greu... Îl năpădeau buruienile
amintirilor, încinse pete, îl sugrumau secundele
lipsite de înţeles, nu vedea decît monştrii
din farfurie, măştile răsărite pe
neaşteptate din toate ungherele, nu simţea decît
gustul amărui al disperării!
* * *
"Prea minore evenimente, un război
gîfîie între hărţile
scămoşate ale istoriei, o luptă culisează pe
baionetele soldaţilor deveniţi prea brusc
bărbaţi, prea puţine ştiri de senzaţie, e
numai un alt ecran atins de ciumă, un nou ziar secretînd
abis!
Am fost forţat să sper la mai mult,
drogat de untul bolii, paranoia nu mă lasă în pace,
să ies din acest spital, imaculat ca un melc, loc al
nemuririi, nu reuşesc să văd văzduhul,
să-i admir petalele şi unduirile, să zbor către
imaginea mea tatuată pe spatele dirijabilelor, să mă
ating uşor, explorîndu-mi ridurile proaspete, atît
de puhave, apetisante... E doar coşmarul, picurînd din
perfuzii, urcînd pe holurile arterelor, iradiat de
muşchii cardiaci, este numai un chin, inutil, aparatele o
ştiu deja, oamenii ce-mi vizitează stîrvul o
cunoşteau de mult, este o minciună menită a-mi
amăgi senzorii, a-mi păcăli retina c-aş fi,
în continuare, întreg şi viu!
Dar am devenit robot, coborînd treptele
tehnologiei, urcînd în pridvorul numerelor,
hălăduind prin clopotniţe electrice, am ajuns
mutant, al doilea monstru, aşteptînd ca primăvara
să mă aleagă din zecile de mii de victime ale
acestui marasm intelectual, nu pot răbda!... Mi-s stricate
ideile, au sosit furnicile să le devoreze miezul
încă dulceag, coaja a căpătat deja dungi
deplorabile, mi-s stîlcite oasele, în zadar
pompează realitate, am ostenit iarăşi, nu mă
interesează nimic... Pernele mă ascultă, umezite,
însă nu plîng, nici nu vărs alte licori,
sămînţa nu aduce rod, niciodată,
pămîntul e mort, aerul e mort, trupul mi-e mort,
cîinii mă ling recunoscători că vor avea
hrană, cîteva zile, poate că-i mai bine aşa,
căci primăvara tot nu a venit! Beznă în
urechi, noapte peste grădini, licăresc numai
echipamentele ce mă menţin în stare de
halucinaţie permanentă, de ce mă mai interesez
dacă am rămas singur ori groapa a fost populată
şi de alţi pseudo-muribunzi, de noi gîngănii,
de paraşute albicioase, triunghiulare, cu ochi în
mijloc, de pîini fierbinţi devastate de frigul din
suflete, de scări de incendiu, fumegînde, de lentile
mărindu-mi greşelile şi rănile din palme, de ce
mai continui să mă prefac, naiv, că voi fi în
stare să ies, biruitor, de aici, de nicăieri?"
Defect, defect, defect, defect, defect, defect,
defect...
* * *
Multe fuseseră ratate, o dată cu
această recluziune, numeroase detalii ajunseseră piese
incriminatorii dintr-un dosar malefic, era sortit să
rămînă aici, printre deformate momente de
iraţional, printre cuvinte stîlcite, doar cu vocile
ruginii dictîndu-i un discurs jalnic, schimonosit în
fiecare dimineaţă înaintea mulţimii toropite,
prea hîde, numai cu aplauzele metalice urmărindu-l
noaptea, în fiecare striu al minţii... Era chiar
atît de vinovat şi de rău?
N-avea scăpare, nu exprima însă
deznădejde, nici dispreţ, faţă de această
situaţie stranie, îi lipsea cafeaua, adevărată
oază de linişte parfumată, închisoarea
cîştigase deja, oare? Cît va mai răbda,
cît mai avea de suferit, malformaţiile universului
său închipuit îl puteau infecta oricînd,
răvăşindu-i afectele, simţirile,
judecăţile, transformîndu-l pe vecie în erou
model, în legendar pilot, în notorietate publică,
în orice ar fi dorit scriitorii sau muzicienii, sculptorii
ori scenografii, n-avea scăpare, într-adevăr, era
numai o stare fără cafea, o şaradă a
închipuirilor zilnice, cenotaf al raţiunii!
* * *
"Nici o mişcare, nici o frunză
obturînd vorbe, nici un stîlp să susţină
greutatea deciziei de-a mă sinucide, în public,
curmînd rîul de remuşcări, cascadele de
amintiri tăioase, nici un gest clisos, să ducă
soarta la tomberon, printre păpuşi gonflabile şi
reviste mototolite, alături de lanterne năruind turnul
în care m-am suit, de atîa vreme, nici un strigăt
de la obiecte, de la cunoscuţii vizitîndu-mă
săptămînal, scriindu-mi bileţele
încurajatoare şi dăruindu-mi puţină
cenuşă din mintea lor arsă, am obosit, desigur,
deşi mecanismele ar trebui să fie în regulă,
non-stop, fără lamentări şi poticneli,
fără zbucium nocturn şi năluciri
stacojii!...
Ceva se schimbă, nu pot afirma dacă
este bine ori nu, dacă nu-i decît o festă a
imaginaţiei, ceva se petrece, în interior, acolo unde
doctorii au forat adînc şi au găsit un
zăcămînt considerat preţios, extraordinar, au
scos diamante violete şi timbre rare, au extras nasturi
vernil, calzi, eşarfe mătăsoase şi chei
încruntate, spiralate, atît de enigmatice, nu
bănuisem cîte vestigii bogate vor întîlni,
ceva se mişcă, poate e numai cablul
conectîndu-mă la viaţă, poate nu-i decît
un cutremur ori o altă explozie, ca şi cea de ieri, din
amurg, ceva se întinde peste mine, ca o pătură
invizibilă, mîngîindu-mi pielea sintetică,
împunsă de lănciile medicilor
intenţionînd a experimenta un alt joc, ah, ceva erupe
din puful pereţilor, o lumină stranie, năucind
umbrele lucrurilor din vecinătate, ce se preschimbă
aici?..."
* * *
Nimic nu reuşise să-l elibereze,
în zadar fuseseră aceste experienţe, toate
rataseră, greşiseră lamentabil. Numerele
atraseră orbire, simbolurile se topiseră rapid,
lăsîndu-l singur, prizonier al nimicului, între
ziduri boante... Devenise exact ce-şi dorise
întotdeauna, dar nu căpătase decît acum, prea
tîrziu... Înecat în zaţ, se putea oare
considera fericit?
* * *
"M-am trezit, n-a fost nimic, doar un vis,
cauterizînd încă o frîntură de zi, n-am
găsit, n-am putut accede la mult aşteptata
primăvară, în zadar, cafeaua a dispărut, e-un
pretext de-a supravieţui într-o carceră
aseptică, inutile speranţe, aninînd de gîtul
meu străpuns de fire şi de mufe... Ce-aş mai putea
face acum, cînd apropierea zidurilor nu reprezintă
decît amînare, cînd minutele din ceas
reprezintă doar vaiet suplimentar, cînd siluetele de
după uşă discută în şoaptă o
altă strategie de-a mă lăsa să cred că
totu-i frumos, că în curînd voi fi teafăr,
externat din acest cimitir fictiv, pentru a intra, în
întregime, într-unul real? Ce bombe ar mai
sfîşia cămaşa vieţii, ce arme ar mai fi
inventate, ce trupe s-ar înrola, pentru ca primăvara mea
să fie, iarăşi, aici, la căpătîi,
lîngă paharul cu medicamente fade, alături de
ceşcuţa de porţelan fin, eliberînd aromele
cafelei, lîngă mine, împietrit definitiv?
M-am săturat, sîrmele nu sînt
de nici un folos, circuitele nu mă pot aduce pe linia de
start, cea de plutire, în inima frontului, programele –
scrise chiar de mine – nu mă pot prezerva la infinit,
este timpul închiderii, aşa cum petalele se desprind de
nostalgia florilor, aşa cum zăvoarele latră în
miez de noapte, ferecînd porţile magazinelor, muzeelor
şi mănăstirilor, aşa cum ventilatoarele se
opresc, lăsînd nemişcarea să-şi facă
de cap prin abatoare, aşa cum trupurile înţepenesc
unul peste altul, scînduri frînte, după chinul
de-a fi unul singur, aşa cum calendarele nu mai pot incrementa
zilele unui an, aşa cum cărţile nu pot istorisi
poveşti la nesfîrşit, iată că a sosit
vremea finalului! Fără primăvara la care am jinduit
atît de mult, lipsit de încurajări din partea
celor vii, ghilotinat de rugăciunile şiroind din gura
ştirbă a temnicerilor mei invizibili, sînt
totuşi împăcat, cu mine însumi şi cu
luminile din ceilalţi, în această sală a
morţii, nicăieri adică, între animalic şi
electronic, între corp şi spirit, pe-o punte
străvezie, pe-un drumeag necunoscut, la îndemîna
gerului sau a caniculei, pot să mă prefac, acum chiar,
în epistolă adresată vouă, celor care
citiţi aceste rînduri mărunte,
spunîndu-vă c-am fost iertat şi mîntuit!"
* * *
Iar primăvara n-a fost departe
niciodată, ea a dăinuit, fi va prezentă pe vecie,
cît timp aceste litere ale închisorii nu se vor fi
ofilit, în voi...
Locul era de nerecunoscut, fără pat
ori masă, lipsit de scaune sau lămpi, doar oglinzile
priveau parcă speriate, reflectînd de trei ori o stea
extraordinară, enigmatică sursă de tulburător
parfum... semn pentru un sfîrşit...
= 12, 18, 21, 28-aprilie-2003 =
|