"Dacă n-ar fi frica, ar trebui inventată, pentru dulăii din oţel şi lunile de plastilină, pentru lacătele substituind inimile circarilor, dacă n-ar exista spaima, n-aş şti ce să visez, în nopţile de oranj delir, îmbibate în drog uşor, într-o plutire graţioasă peste falangele decrepite ale metropolei, n-aş putea concepe prunci de litere şi tinere arpegii roz încîntîndu-mi obrajii. Totul ar fi anost, fără temeri acidulate, fără dezlănţuirea plină de neprevăzut a secundelor de licoros extaz chimic, totul n-ar avea sens, fără acele momente de pierdere a raţiunii, cînd doar instinctele bazaltice mai contează în miezul acestui zid, într-o străfulgerare închircită, pe-o canapea plină de jucării, într-un clocot de sentimente de repulsie şi, concomitent, de apropiere de pragul paroxistic al extraordinarei mulţimi de teamă! Căci numai această teamă este soluţie validă problemelor de care nu mai scap! Iluzii, fantezii, hohote de slabe speranţe?... Nimic nu mai contează aici, între aceste curburi nemaipomenite, de sferă perfectă, între pilonii de nebunie pe care oricînd i-aş putea frînge, dacă vreodată aş vrea, fără să mă încred în plete ori alte magice accesorii, nimic nu mai are rost, dacă nu percep izul infernal, dar şi subtil, al fricii din fiecare ceasornic al zilelor mele verzi, inundîndu-mi braţele, decalotîndu-mi voinţa, muşcîndu-mi mintea, voci grave pronunţînd, implacabile, pedeapsa... Sentinţa ce va să fie mă va purifica, redeschizîndu-mi apetitul pentru sublimare? Părerile negre ale judecătorilor mei invizibili se vor răsuci, să mă lege mai bine de scaunul pe care stau ţintuit şi gol, transparent şi poate puţin spart, pentru a lăsa să se prelingă oţetul gîndurilor şi uleiul gros al dorinţelor inhibate?

Dacă n-ar fi groaza, ar trebui să mă consider erou al acestor rînduri filigranate pe tăbliile urechilor mele moi, decoraţiuni de prisos, sălbatice dovezi că nu pot fi, niciodată, normal! Să fie scena mai ceţoasă decît ar trebui? Nu cunosc răspunsuri, ştiu doar sucul verzui al dimineţii, fumul violaceu al prînzului şi horcăitul veninos al serii, timpul se scurge peste fiecare buză, săpînd tranşee deplorabile, inestetice, îmi tumefiază retina, îmi spulberă intelectul, prea multă pudră pitind adevăratul chip!... Am obosit de-atîtea confesiuni cinice, de-atîtea porţi pe care le-am ferecat, ascunzîndu-mă de concret, frica a cîştigat, împreună cu toţi cei care au pariat că voi fi slab, lipsit de raţiune, am fost desconspirat. Să fie aceasta vina supremă? Să fie numărul tatuat pe spate înlocuitorul biciului izbăvitor?... Nu, ar fi prea uşor, pedeapsa fi va perversă şi lentă, decantată de pastile şi de gaz, topindu-mă, durerea fi va doborîtă de post-modernism! Intestinele cuvintelor nu pot reţine dezgustul meu letal, nu-mi pot epura viziunile picurîndu-mi din robinetul coşmarului flasc, vreau altceva, doresc mult mai mult - naiv, menit a mă scufunda în uitare completă!

Teroarea conduce magneţii, decojind drumurile groteşti ale corăbiilor căutînd mirodeniile mîntuirii, într-un ocean de camelioni, de ferigi, de girafe ori de sălcii... Am omis să enumăr catastrofele din ferestre, datoriile de la colţul barului în care zac proiectat de computere, am fost păcălit de soarele reclamelor la beznă şi frica mi-a consolidat neantul interior, îmbobocind în jurul minţii... Nu, nu din infatuare, nu din orgoliu pot rosti acest discurs neauzit, microfoanele mi-au cenzurat gesturile de revoltă, reflectoarele mi-au tăiat literele aspre, poate că doresc prea mult, în fond temerile par nejustificate, iar explicaţiile acestui nesaţ virtual s-au mototolit prea tare... Strada de cauciuc mă cheamă, să lubrifiez cu umbra mea traficul de tainice invocări ale unui zeu pierdut, să mă cobor prin infectele clădiri, considerate aseptice teritorii onirice, să fiu omniprezent la accidentul bunului-simţ, e numai o altă şaradă, înainte de marele pas, este totul un sarcasm al acestei vieţi pe hîrtie!

Dacă n-ar fi spaima ce-mi repugnă acum total, dacă n-aş conduce asemenea hoardă de idei schingiuite, ca un dresor de mucava, demon gri, dacă n-ar aştepta la uşă călăul semn scurt să mă invite la cuminte festin necrofilic, hedonism electronic, totul ar părea o altă zi de ospiciu, calm eşantion dintr-un film dement, regizat de melci şi vizionat de clepsidrele pitite în pumni! Dar nu-i numai atît, respir şi eu acolo, obiect inutil ocupînd paloarea fotografiei descompuse, camera m-a rupt şi i-am oferit delicioase plecări, pelicula m-a respins, i-am ascultat sfaturile şi-am fost demis din fericire, întorcîndu-mă pe eşafod, plătit, în văzul exaltat al topoarelor jinduind la puţină carne proaspătă... Ce-ar mai fi în plus, am depăşit trăsura fricii, am distrus tainele groazei, n-am rezistat, a trebuit să-mi vărs cernelurile şi culorile, abdicînd de la postura de victimă şi reajungînd tiran!

Fără teamă, doar cu roţile enorme ale carului alegoric, propovăduind o nouă soluţie finală, fără linguşitori şi falşi prieteni, numai cu bilele de fildeş ale nemuritoarelor manii nocturne, tastate febril, înfipte adînc în orbitele ochilor, fără alte compromisuri dulcegi, nici un prăfuit îndemn de-a priza încă o doză de pseudo-libertate, nici un clopot măcinat de rugina neputinţei de-a ieşi la lumină, ci doar cu paharul de cucută drept sceptru imperial, păşesc opac la vaietele oraşului prea udat de strigăte aurii, podul mi-e aproape, rană purulentă, veşnică, el mă va scăpa de acest vis care s-ar putea să fie real, fără alte detalii, fără masacre de mătase şi interdicţii personale, doar eu, gigant, teribil, hălăduind în moarte! Ce-ar mai fi de adăugat la această tortură voluntară, ce părere are acest public speriat?"

Un alt început! Al doilea monstru este pregătit...

= 09, 10-aprilie-2002 =