Vertex

Duminica... - Sabin Corneliu Buraga


"Ce oră ai la pantofi? E atît de tîrziu?"

Stropi de normalitate picurau lin din ibricul albastru, substituind cu succes cerneala extrafluidă, ospătînd setea băutorilor de cafea... Era o dimineaţă ceţoasă, plină de buruienile lenei, duminica se întrevedea gri, asemeni unei bucăţi sfîşiate de costum tern, abandonat în preajma tomberonului, spre deliciul lustruit al unora, însă nu conta prea mult pentru că oricum nimeni nu avea chef decît de picotit în continuare, în patul călduţ, înzestrat cu perne holografice şi pleduri video... Afară, pe platformele orasului mohorît, ploua iute, mărunt, împrăştiind amintirile zilelor estivale, ritmul constant amplificat de glafuri era propice somnului adînc, tot mai profund, forînd în zăcămintele subconştientului dupa vreo rochie de freudian dezmăţ...

"De cîte ori pe săptămînă mulgi frigiderul?"

Doar Cen Rans juca zaruri, de unul singur, rămas în sipetul casei să păzească averea familiei, bogăţie compusă prin împletirea operatorilor complecşi din cîteva mii de smocuri de cărţi vechi, legate în piele trandafirie, din cirezi de medalii anacronice, din lujeri de mîndrie cu blazon... Cuburile mici pe care le tortura sistematic cu rostogoliri pe o masă hexagonală, din postav gros, erau şi ele superioare, făurite cu meşteşug, din aur masiv, tatuate cu puncte de smarald. Se cam plictisea, prin inducţie cu restul populaţiei infectate de bacilul lîncezelii amărui, nu mai avea ce face, epuizase orice mijloc zglobiu de distracţie facilă şi nu dorea să se încotoşmăneze în aburi onirici, voia lui era alta, mai ambitioasă, înaltă!... Pînă la urmă îşi îmbrăcă haina purpurie, prevăzută cu aripioare metalice şi nasturi ovali, iradiind opulenţă şi gust îndoielnic în materie de stil, îşi încălţă pantofii cu elastic avînd tălpi de oglindă şi coborî la nivelul străzii, neutru, nici mai acid decît clonţul lui heraldic, nici mai bazic decît cel al mediocrităţii inflamate, de pretutindeni... De mult timp nu mai ieşise din rama casei, nu avusese nici un motiv întemeiat să strice echilibrul habitatului prin intromisiunea aerului rece, de nepăsare şi dezgust, din exterior, de multă vreme nu mai colindase, hai-hui, pîrghiile citadelei, într-un voiaj fără scop, se minuna — ca de fiecare dată — la vederea altor ruine cinetice, altor magazine, altor măşti umane... Lumea lui fusese diferită, aceasta se dovedea nostimă, dar şi tensionată, imbibată în cenuşa burniţei permanente... Intră prin conductele unor alei lăturalnice, înguste, era extrem de curios, se pomeni deodată în miezul roşcat al unei curţi interioare, străjuită de colonadele cocîrjate ale uşilor prăfuite, rîncede, în spatele cărora probabil stăteau la pîndă de pirat ochii coroiaţi ai babelor, încărcaţi de poamele sadismului.

"Spionezi gavanosul cu flori să vezi cine le înfloreşte?"

Tăie împrejur vecinătăţile, dar nu descoperi portalul pe unde pătrunsese, prea multe intrînduri caligrafiau topologia fragmentului de oraş unde se găsea, dorea să afle mai multe, să bată la fiecare uşă, cu toate că ştia că ar fi putut risca enorm, nu fusese obişnuit cu plămădeala altor tipuri de comportament, cu neplăceri granitice... Zadarnic strigă şi bocăni, zgomotul fusese supt de zidurile groase, bătrîne, mute, inutil se agită să desluşească măcar ieşirea de aici... Părea prins definitiv într-o capcană a arhitecturii ţicnite, ireale, se rotea în pîcla densă, fără a mai cunoaşte cale de întoarcere acasă, în bîrlogul său plăcut... Ar fi avut poftă de sfatul unui meteorolog sau de cel al medicilor, presimţea că aspectul vremii se va deteriora în curînd şi tencuiala anotimpului se va prăbuşi peste el, nu se îmbrăcase foarte gros, de iarnă, crezuse că duminica îi va oferi divertisment şi nu trape!

"Toate aceste exhibiţii nu-s decît simple gînduri?"

Brusc, dintr-un ungher obscur izbucni un lătrat uscat, purtat de trupul greoi al unui cîine nervos, înlănţuit cu bumbi metalici şi jilţuri roccoco pe care dictau ordine războinice purici mustăcioşi. Se sperie de animalul compact, îndreptîndu-se rău intenţionat spre el, n-avea încotro fugi, nu poseda mijloace de apărare, cel mai indicat era să rămînă, impasibil, nemişcat, studiind gesturile jivinei... Bestia, tot mai furioasă, sări şi încercă să-l muşte de grumaz, dar se sparse, asemeni unei cărămizi debile, în cioburi de porţelan usor, fulgi graţioşi, dînd tonul ninsorii, falnică armată de soldaţi pufoşi, căzînd pe caldarîm şi prefăcîndu-se în furnici albe adulmecîndu-i gîndurile... Era asediat de atîtea creaturi bizare, paraşutele lor planau spre el într-un balans tot mai rapid, auzea cadenţa puternică sfărîmînd tăcerea, nu-i păsa de ceea ce se va petrece, îi plăcea că rămăsese în acest loc, lîngă uşile zăvorînd corpurile oamenilor obişnuiţi, incapabili de a se trezi din smoala visului de duminică, sărbătoarea continua fără ei, într-un spectacol hibernal deosebit, o bucurie inexplicabilă îi inundase simţurile, avea o stare excelentă! Clădirile fuseseră vopsite în orbitoare paralelipipede egale, nu mai degajau iz de hrube, curtea ajunsese salon de dans, mii de manechine se iviseră să-i ocupe dalele de mozaic veneţian, păşind fermecate de cîntecul iernii interpretat de un cvartet celebru, împreuna cu Cen Rans, cu toate ideile sale zbîrnîind în interiorul lichefiat de emoţie. Cerul, atît de urît, se preschimbase în tavan semeţ, pictat cu păduri de culori, aninînd candelabre de cristal şi liane trainice pe care suiau muşchii heruvimilor cu trompete şi lire, lumini de licurici pulsau în intrările caselor, porţi spre noi dimensiuni de imaginaţie zidite cu miracole.

"Foile de hîrtie par basme... Umile substituţii?"

Rămăsese blocat, incapabil de a mai judeca, prea multe lucruri teribile îl înconjurau, ospitaliere, nu mai avea intenţii să părăsească minunea pregătită doar pentru el, se întreba cu sfială cum se va derula totul în continuare... Mintea îi era bol de cleştar, iar o cascadă de meteoriţi ai surprizei fisurase încrederea în realitate, în firescul palpabil pe care-l îndrăgise pînă acum.

"Inventăm limbi, de ce n-am scorni şi suflete?"

Troienele se adunau în felii de sacre cuvinte ale iernii, participa la un fel de rugăciune menită a curăţi metropola de toate relele oamenilor, auzi un scîncet de clopoţel de copil şi mugetul voalat al unui grajd, apoi un vuiet rapid sticli prin geamul văzduhului, îndepărtînd un punct de lucioasă maşinărie, ninsoarea staţionase în intersecţia timpului, lăsîndu-l îngropat pe jumătate în zăpada virginală, neatinsă de paşi... Cen Rans trebuia totuşi să se întoarcă în casă, percepu iarăşi fiorii deşi ai frigului, privind cu atenţie descoperi drumul către magistrala principală a oraşului, reşedinţa lui era una bucurîndu-se de notorietate de nezdruncinat, nu mai putea rămîne în mijlocul curţii, printre construcţii lugubre şi anoste!... Ciudat era că neaua se topise foarte repede, într-o grabă nejustificată de temperatura scundă a aerului redevenit atît de gri, prinse a şiroi din nou, ploaia mărunţea sfîrşitul zilei în fragmente de oboseală, tristeţe şi somnolenţă...

"Ai în buzunar un glob de paradis, simţi mirosul de mere proaspete?"

Cen Rans, ajuns acasă, tolănit pe blănurile excentrice pudrate cu nestemate de prost-gust, imitaţii de diamante, număra exponatele colecţiei familiei, mîndria atîtor generaţii de giganţi ai societăţii, şi zbuciuma alte zaruri de preţ expediindu-le spre fotoliile îmbălsămate în ciocolată moale... O linişte plată nivela cartierul, întreg oraşul, într-o umezeală cenuşie şi mucedă. Numai în Cen Rans, într-o nişă a spiritului, un cîine lacom înfuleca, parcă dement, parcă iluminat de inspiraţie divină, întreaga lume, halcă dezordonată aşezată pe o movilă de zăpadă, blana îi era străbătută de scîntei, de cîmpuri magnetice intense, concentrînd energie şi transformînd-o în profeţie... Din ochii omului răsăreau semnele unei primăveri noi, promisiune a revenirii unui prunc să salveze duminica.

"Trei puncte, ca nişte crai... Deci acest text este plin de personaje importante?"

Ceaşca rubicondă, cîndva găzduind, mieroasă, licoare parfumată, rămăsese injectată cu şanturile zaţului mocirlos... Era o noapte fumurie, locuită de sforăit lipicios şi inconştienţă, numai ploaia de afară reprezenta un soi de palidă variaţie. Toată populaţia dormea straşsnic, trebuia să dea bun exemplu melcilor, şoarecilor, orhideelor şi scaietilor, doar Cen Rans avea pleoapele ridicate, asemeni unor cortine de teatru somnambul, nu clipea, nu răsucea, infatuat, capete de zaruri, solitar, într-un apartament princiar, era mort, închis într-un bulgăre de zăpadă care nu se topea, deşi în încăpere şemineul clocotea de supa vreascurilor groase, ţinea în pumn un fir de toporaş firav, violet semnal, atît de proaspăt, pe petalele căruia fusese schiţat un chip clar, înconjurat de aură de mintuitor.

"Consideraţi că aţi evoluat suficient pentru a primi cadou încă o duminică?"

În uşa de stejar masiv, încrustată cu modele fractale, sofisticate, lipeau bătăi timide nişte copii, doreau să colinde...

01-martie, 14, 21-noiembrie-1998

Top
Back
Contact