"N-am fost mai bun, n-am devenit mai rău, mi-am păstrat crusta indiferenţei, pseudo-cronicar al visului, n-am rezistat tentaţiei de a-mi etala disperările, imaginile, eşecurile, hîrtia a crescut, îngreunată de-atîtea fantezii!... Ce-ar mai fi de menţionat acum, gîfîind în urma torturilor? Ce-ar mai fi de stins, cîte semafoare, cîte coduri secrete, cîte nemuriri de plastic?"

Unii mor, dar nimănui nu-i pasă, televizorul mucos are de oferit mai mult, alţii încearcă să nască umede candele ale beznei, trudind prin bucătării sărate şi lifturi obosite, alungind greaţă, însă nimeni n-are nevoie de încă o duzină de nopţi insomniace, şosete de prisos, unii cred în crini, toxice mărturii ale păcatului terestru, alţii se sufocă printre mormînte, acolo unde înfloresc cele mai frumoase petale de monştri, unii mai vor şi ani, să-i lase să atîrne – moştenire preţioasă?! – în baie, protejîndu-le săpunul şi funia pitită prin robinete, numită acum apă, iar alţii au nevoie de somn, cărămidă confortabilă a unui zid de nostalgii oranj... Iată realitatea, gem acru întins pe felia existenţei, savoare a împăraţilor giganţi, horcăind de tentaţii ilegale, nimic altceva nu merită să tulbure aceste rînduri mărunte, extrase din gura unei relatări anonime. Balansul continuă, ploaia la fel, măştile veghează în spitale, numerele se rotesc prin măruntaiele aparatelor ratării, nici o piedică, nici un declin, e totul perfect!

"N-am vrut mai mult, n-am dorit mai puţin, totul s-a consumat prea rapid, elementar, n-am fost suficient de abil să ies din mine şi să zburd prin cîmpiile altor oameni de ceară, coborînd văi bizare şi urcînd munţi interzişi. Mă dor tatuajele, mă jenează cioturile aripilor ivite la colţ de ochi, mă înţeapă destul de tare piroanele înfipte în călimări, nu contează, principalul este să fug de viziuni, să ignor ecouri, să distrug măşti! Ce-alte fapte de glorie să ruginească în locul peniţelor?"

Trafic şi puţin delir, să meargă unse durerile, înaintînd în vene, ambalate în staniol roşu, aşezate într-o căruţă cu coviltir de aur, duse către abator, considerat de unii filosofi paradis... Acestea sînt evenimentele zilei, răcnind spre trecătorii nepăsători, grăbindu-se la sinucidere sau aiurea. Nici o influenţă asupra tembelităţii planetei, nici un strop de zîmbet toxic, nici un dans de fericire!? Tehnologiile sînt mai importante ca durerile, fie ele prevestitoare de naştere a unui prunc proorocit, aşa încît nimic nu deteriorează machiajul dimineţii uleioase, vertijul de la amiaza din hamac, sila de seară şi sforăitul în doi din noapte... Ce-ar mai fi de relatat, întins pe cearşafurile unor pseudo-cronici, muiate în dispreţ şi clătite apoi cu religii apocrife? Ce-ar mai trebui etalat de ceasuri, ecrane şi alte accesorii ale timpului? Prea puţină rîvnă a consuma fapte, bucăţi de anaforă letală, prea numeroase achiziţii ilegale ale tristeţii, e vremea reconsiderării, iluminării, iradierii, recalculării, posesiunii...

"N-am crezut în sunete, n-am renegat tăceri, ci numai am născocit alte bestii, proiectînd aplicaţii sofisticate menite a controla timpul, considerînd astfel că m-aş salva de senectute! Am greşit, ca de obicei, ignorînd plenitudini gălbui şi bilete la infern, am căzut într-o capcană groaznică, închisoare permanentă... Dar nu contează, discursul răsună la fel, baletul continuă, aplauzele vuiesc în mandibula difuzoarelor, e totul sub control, la trei metri îngropat în pămîntul imaginaţiei. Aceasta-i istoria? Acestea-s toate semnele de nebunie pe care reuşesc să le exprim, poate nu destul de desluşit?"

Unii vorbesc, însă nu au auditoriu mai larg decît un nasture închizînd taine subversive, alţii îndeamă la trezire, făcînd minuni scunde în izmenele bisericilor, pufoase gutui ale milei, unii se întreabă dacă pămîntul e plat, platformă de foraj a păcatelor, alţii rostogolesc idei, trubaduri fără busolă, zănatici, lipsiţi de curent electric în creier, bec palid, unii fură puţin curaj şi sînt comdamnaţi la suicid public (fiindcă acelea private sînt protejate prin lege), alţii stau contemplativi să-i ajute mitralierele să-şi îndeplinească norma de morţi pe zi, străjuind închisori secrete, unii nu mai pot să se adapteze, ferestrele le-au preluat simţurile, alţii au decis că-i mai bine să devină parchet, purtînd cu ostentaţie mîndră paşii tuturor sfinţilor de brînză... Aceasta-i realitatea, vopsită prin ziare şchioape, etalată pe stîlpi, la loc de cinste printre anunţuri matrimoniale ilicite, nici o altă ştirbire a prestigiului, fără bariere sau amînări! Cine are nevoie de ea, cînd oniricul a inundat lumea, potop geamăn al celui descris vag în cărţi?

"Nu am alunecat peste gheţuri veşnice, n-am ascultat suficiente ploi, am vrut doar linişte, s-o ling după prînz, îngheţată princiară, n-am putut să-mi topesc cuvintele, să fabric o nouă magmă. Sînt incapabil de-a supravieţui în realitate, încuiat în camera obscură a concretului, printre obiecte banale şi fîlfîiri triste, sînt prea depărtat de casnice îndeletnici de gîde, îmi trebuie o botniţă mai trainică, un trident de foc, un ştreang protector, un alt sens al vremii!"

Galopul continuă, fracturile şi pedepsele la fel, poeziile tîşnesc în jeturi dense în pieţe, produse de fîntîni arteziene mobile, este totul diferit acum, mînjit cu modernism ciocolatiu, îmbibat în veselie artificială! Suficiente detalii pentru istorici, bieţi sclavi ce trebuie să-şi falsifice ideile în funcţie de scaune, de făclii ori de bănci. Prea numeroase dependenţe, fire nevăzute, relaţii bizare, prea puţine farse, molcome glume! Suferinţa a rămas aceeaşi, scrijelată pe buzele pereţilor, tatuată pe dirijabile în formă de porci atît de rozii, intensificată de droguri uşoare şi de fuste electrificate! Atît merită a fi menţionat în acte, în note de subsol lugubru, prin sertare tainice, sub pleduri birocratice? Este destul pentru a hrăni curiozitate şi a ospăta nebunie. Evenimentele nu contează, importante se dovedesc zvonurile privitoare la ele.

"Cîte metafore inutile, tot atîtea piane flasce, cîte chiuvete revărsînd de ode ale bucuriei, atîtea albine împuşcate prematur, cîte ovaţii deşănţate, umflînd guşa ziarelor, tot atîtea şanse de-a crăpa ţeasta nemuririi? Am ascuns culori, dar n-am putut măslui oglindiri, am scris cărţi, însă nu am reuşit să le ard, am emis păcate, viruşi binecuvîntaţi, dar n-am ştiut să mă protejez de seringile infestate ale îngerilor!? Ce-mi rămîne să consum, tolănit pe grămezi de gunoi interior, ce-aş mai desena în acest oraş hîrbuit de prea numeroase plecări?"

E noapte de platină în litere, este frig crunt în ţesuturile nervoase, raţiunea dîrdîie, crivăţul depune icre aburite, ca întotdeauna, trebuie găsită o soluţie la această schimbare de climă internă, altfel nimeni nu va mai reuşi absolut nimic! Şi sînt atît de numeroase spirite ce trebuie educate în renunţare, să fie lipite de plicurile faptelor şi expediate spre un nou corp ceresc, deoarece acesta deja-i supraaglomerat! Unii mor, dar prea puţini, retezaţi de securea providenţei, de lama plictiselilor academice, alţii încearcă încăpăţînaţi să meşterească osteniţi plozi, roboţi trişti, e nevoie de o stagnare definitivă!

"N-am fost mai blînd, n-am ajuns mai deplorabil, mi-am menţinut pixelii în limitele prescrise de medici, înghiţind medicamente polinomiale, făcînd duşuri continue, ornate cu fractali trandafirii, n-am iubit idoli, n-am aruncat cu bolovani în geamurile ipocriţilor, m-am prefăcut absent de la baluri, de la concerte, de la orgii, de la vînători de vrăjitoare, de la şedinţe gazoase, am fost probabil excesiv de docil, cuminte... La ce bun? Ce cîştig? Ce-ar mai fi de mărturisit, pătînd aceste virtuale sanctuare? Ce-ar mai trebui măsurat, pentru a detecta ce intră în această celulă?"

Realitatea continuă să se mişte, multiplicată în viermi de alabastru, în muşte, în şerpi ispititori, în cocoşi, în vaci sacre, în maimuţe, în oameni, desigur, foşnăie pretutindeni, se unduieşte prin rîuri, în ceştile mlaştinilor, prin jungla de ţevi, se desfăşoară pe bulevarde, sub acoperişuri moi, în tigăi inexpugnabile, peste piscuri, gîfîie cu abnegaţie, urlă, croncăne, icneşte, atinge, pipăie iute, loveşte, admiră, percepe, conştientizează, realitatea se manifestă fără întrerupere, oboseală sau remuşcări, e aici, în dric şi solniţe, va fi oricînd! Fantasticul s-a dovedit prea slab, nu a fost tenace, n-a rupt peceţi şi bariere, nu a instaurat dinastii şi dictaturi regale, a fost departe de victorie! De ce? De ce? Unde-i imaginaţia să răspundă?

"N-am visat statui cinetice, n-am pictat bezne, n-am învăţat simfonii, n-am rostit bocete, n-am pipăit răcnete, n-am făcut nimic! Nici o urmă de încredere? Nici o sticlire de voinţă? Nici un semnal de la axoni şi sinapse. Nici o zvîrcolire de prisos! Liniştea-i aici, pe vecie, înfăşurîndu-mă într-un bandaj aseptic, aşa cum merit, izolîndu-mă de mitraliere, de gazări, de uleiuri, de putregaiurile prezentului, de vîrtejuri, de lătraturi, de reflectoare, de trafic! Ce noi erori să pulseze în mine? N-am legat dorinţe, n-am suit poteci spre vid, n-am fost mai obscur decît ieri, după biciuire, dar m-au considerat indezirabil, obscen, blestemat, autist, urîndu-mă peste măsură, exilîndu-mă aici, în acest sanatoriu, buncăr ori anticameră a iadului, ce-o fi, n-am putut evada, fiindcă de fapt nici n-am intenţionat să fac aşa ceva, am rămas, mi-a convenit, contemplîndu-mi fracturile de comportament, şirurile de comenzi imaginate, lanţurile şi mesajele primite prin poşta electronică. Mai am şi altceva de realizat? Mai mă pot simţi răspunzător? Mai are rost să rod acest os invizibil, numit de unii viaţă?"

Trafic şi plăpînde scene onirice, lipsite de untura concretului, totul nu-i decît un tîmp carnaval de carton, sarcasm tardiv, ascunzînd greşeli, eclipsînd crema nălucirilor, atît de indicată în unele momente de sete, spectatorii s-au plictisit de tipsiile rolurilor acre, vor noi fructe exotice, mai zemoase în decese, mai cărnoase în orori violete, doar astfel se petrece serios, într-un permanent banchet funebru, destinat tuturor celor vii! Aceastea sînt aşteptatele veşti, trîmbiţate de fotbalişti ciungi, de saltimbanci tembeli, de manechine grase, de potentaţi cu gonoree, de gropari licenţiaţi în informatică! E destul, cenuşa a distrus raţiunea, este timpul unui nou coşmar, stradă pustie îndemnînd la renunţare completă!

"Cîte electrocutări în vis, atîtea pretexte de-a fi curat, cîte grame de marasm de argint, atîtea vinderi ale tăcerii, cîte ritmuri noi defilînd în trup, tot atîtea invitaţii la sfîrşit! Nu trebuie să mă obosesc, relaxarea e necesară oricum, stare de beatitudine premergătoare celui din urmă masacru! Ce-i disponibil pe urmă, un sac de rămăşiţe umane, o boccea de circuite arse, o simplă disoluţie? Ce mai contează, din moment ce voi dispărea pentru totdeauna? E ora închiderii!"

= 08, 09, 14-iunie-2006 =