Adînciţi în criză?

Coborîm din copaci, alergăm peste cîmpii, sîntem iepuri ori doar elefanţi, nu mai ştim cine ne fură timpul, cine respiră în locul nostru, supravieţuim cataclismului din minte, pictat sub ochi, inclus în oase, e totul o nebunie, un fel de rucsac plin cu surprize urît mirositoare... Ce-altă disperare să erupă din saxofoane, ce noi depresii să culegem în zori, cînd ne trezim din euforie şi constatăm că încă mai trăim, înecaţi în blănuri, drogaţi cu paraşute, acidulaţi precoce? Cîte secunde s-au scurs de la ultimul coşmar, de la cea din urmă rugăciune? Tobele marchează ritmul, cascadele umezesc frunţile celor prea trişti, banii toropesc simţurile, doar umbrele au rămas aceleaşi, lipite pe buze, tatuate peste scuze şi păreri de rău...

Fluierăm şi ne bucurăm cînd cîştigăm războaie, cînd dezorganizăm biblioteci şi muzee, cînd intoxicăm copiii cu bestiale exerciţii de zburat spre gunoi, hohotim, înconjuraţi de jucării ancestrale, nefolositoare de ani, sîntem dezgustaţi de frica uriaşă ce ne-a cuprins şi nu ne lasă să murim mai curînd. Cîte picturi să acoperim, cîte oglinzi să frîngem, cîte ţevi să rupem şi cîte imagini să deformăm, pentru a simţi aerul proaspăt al morgii unde am fost adăpostiţi, după ploaie, după şobolanii dintre numere, cîte glasuri să adunăm, colecţionînd vestigii neexplorate?... Ni-s lumile de fier, ni-s medaliile de fum, totul e prea ciudat în noi, colcăim de viermi vegetali, de rîme de plastic, de tuburi picurînd o nouă licoare pentru minte... E numai un vis, e doar un rîu de onirice sclipiri?

Interpretăm roluri, purtăm robe şi cizme de fontă, urcăm către nori, împinşi de gazul toxic pe care unii ni l-au administrat promiţindu-ne o baie, e totul prea fantastic să se fi întîmplat, realitatea e numai un arc ajutînd la expulzarea tuturor săgeţilor istoriei! Prea multă zarvă, prea puţină încredere? Prea dulce joc, prea aspru rechizitoriu? Metamorfoza din noi pîndeşte momentul prielnic, să răzbată pînă afară, îngrozind străzi şi maşinării, public îngheţat... Să mai respirăm ori deja să ne păstrăm oxigenul pentru lucruri mai sfinte? Să ne rupem mînicele ori să aşteptăm venirea mîntuirii? Nu cunoaştem răspuns, nu avem indicii grozave, e totul cuprins de ceaţă fosforescentă, de frisoane prelungi, de elastice crize!

Şiroim de dorinţe fără noimă, îmbuibaţi cu viziuni hilare, sîntem prea arşi de dimineţile abstracte, zvîntaţi de vîntul schizofreniei, ni-e creierul pacoste şi sufletul bidon al abisului. E suficient să ne considerăm martiri, este destul să îndurăm crunte anunţuri şi scofîlcite rînjete? Partiturile fost-au mînzgălite de trufie, gamele s-au distanţat, doar violenţa a rămas aceeaşi, bombă cu efect întîrziat...

= 13, 16-octombrie-2005 =

Nu mai privi în urmă!

Ce-ai viziona? Un alt calvar în direct, o prăbuşire a valorilor, un început de haos şi un final de film? Ce-ai dori? Încă un rîset fără vlagă, incendiind afişele, încă o teroare cuprinzînd universul? La ce ţi-ar folosi? La ce atîta durere, fără victime, doar cu sfinţi de staniol, inventaţi în vis?...

Prea multe s-au adunat aici, între tine şi saltul în gol, podul e prea circulat azi şi nu vei putea să te arunci în braţele fetide ale fluviului, prea tîrziu ai constatat că eşti infirm, incapabil de-a născoci optimism... Funebre aduceri-aminte, nu mai privi în urmă, nu vei regăsi nimic plăcut! Ce-ai ucide? O rază de soare anemic, ieşind printre norii înspumaţi, un joc de-a moartea, răscolind istericii, dînd peste cap ordinea? La ce bun atîta efort, mintea ţi s-a consumat oricum, unsă pe tartinele războiului, înfulecată de aşa-zişii tăi amici, arsă între gratiile creierului, acum nu mai ai nimic... Implanturile îţi sugerează delirul, vocile din tălpi îţi spun să totul este în regulă, scaieţii de pe buze te încurajează să trăieşti, încă o zi, încă un minut, încă o secundă, pentru ca nebunia să continue şi ea!

Ce-ai aduna? O vinovăţie de iască, un tropot al sălbăticiei raţiunii, încă o incompetenţă şi încă o sufocare, iminentă stare de extaz? Ce-ai declanşa? Un măcel în grup, o euforie încîntătoare, un concurs al cimitirelor ahtiate după trupul tău violet? La ce ar folosi acest spectacol penibil, la ce-ar fi bun să orbeşti tocmai acum, cînd deja globii oculari au fost cuprinşi de-o albeaţă serafică?

Prea numeroase contradicţii: ai jindui după expuneri, dar te ascunzi cu măiestrie în spatele oniricelor tale maşinării, ai năzui după aplauze, însă răutatea e mai interesantă, etalînd-o peste chip, ai picta o nouă lume, incendiind-o apoi... Bizare momente ale trecutului, nu mai te uita înapoi, căci nu vei putea extrage mai nimic incitant! Aceeaşi paloare, aceleaşi evenimente fade, aceleaşi personaje plictisitoare, aceleaşi gesturi de-a opri timpul! Ce-ar mai fi de adăugat ori de şters din aceste pagini, din asemenea fragmente de ratare?... Pămîntul horcăie, injecţiile nu-ţi dau putere, stilourile nu-ţi susţin crizele, frunzele au căzut, iar vîntul te va metamorfoza într-un copac lipsit de identitate. Meriţi mai mult?

Ce-ai pune între aceste goluri rămase în zidul propriei tale conştiinţe? O bombă cu ceas, un bibelou fragil din care se va naşte cîndva o creatură angelică, un alt ou enorm, ascunzînd nostalgiile primăverilor? Ce-ai încuia? Nişte uşi spre infinit, nişte simţuri dereglate, nişte zbateri de prisos, nişte pastile menite a te transporta către o mărgică tombară? Zadarnic te întrebi, roboţii ca tine nu au privilegiul de-a afla şi răspunsuri, principalul tău scop este să execuţi programele primite şi apoi, într-un sfîrşit depărtat, să te defectezi definitiv! Doar astfel evoluţia va continua, într-o goană acerbă, numai aşa fi vei un element din lunga listă a celor ce trebuie să se sacrifice... Altfel, universul ar lua-o razna, religiile s-ar deprecia, societăţile ar scăpăta, totul ar deveni şuvoi de erori!...

Prea puţine indicii, pîlpîind anemic, n-ai cum cunoaşte orice, linişteşte-te, nimic nu-i imposibil. Nici săritura de pe acest pod, după ce strigătul tău deformat de boală se va fi auzit peste veacuri, nici căderea în apa rece, plină de aşchiile iernii, după ce clipele se vor fi redus la tăcere... Totul este excesiv de complicat, mixaj de trăiri ciuntite şi de percepţii stranii, totul devine magmă, pînză a uitării. La ce-ar mai folosi aparatele, dacă nu-ţi pot regenera circuitele cerebrale, ţesuturile atît de delicate ale cosmosului? Ce-ai mai distruge? Semnele alarmante ale paranoiei ce te-a înghiţit aproape complet? Filamentul lămpilor făcînd lumină vîscoasă în această sală de proiecţie, unde joci rolul de protagonist principal? Deja toţi ştiu cine eşti, nu te poţi sustrage dezgustului, mîniei, năpăsării celorlalţi! Ai ajuns, fără voia ta, vedetă, reprezentant de seamă al raiului, iar acum îţi va fi periat trecutul, vor privi cu toţii în urmă, să-ţi clasifice temerile şi acţîunile, să-ţi critice deciziile, să-ţi detaşeze episoadele de viaţă, murdărindu-le cu o curiozitate furibundă, năclăind totul, scormonind după ascunse evenimente... Fii pregătit, prea multe s-au adunat!

= 15-noiembrie-2005 =

Trăind ca toţi sfinţii...

Ce-am învăţat de la sori, ce-am ştiut să distrugem?... Prea puţîne eşantioane ale vieţii, prea multe semne de nebunie sînt aici, printre noi, în ziduri albe, în cămăşi verzi, în coroane nemeritate, în numere stîlcite de orbi! Prea întunecate viziuni consumăm schingiuiţi în faţa ecranelor? Prea obscene idei tatuăm pe prosoapele preschimbate la bancă? Paradisul e departe, înghiţit de balene, iadul nu există, n-avem frică, doar o teribilă greaţă, nu posedăm frunze, ci numai momente de melancolie!

Ce-am supt de la cărţi, ce-am descîlcit în răsărit? Prea scunde clipe, tîrîite în urma cortegiilor funerare, prea puţin sadism în circuri, în biserici, în universităţi! E suficient să ne simţim privilegiaţi, detaşaţi de fugi şi fantezii, despărţiţi de strune şi alămuri, este destul să ne trezim, după anestezia zilnică a drogurilor, c-am fost măcelăriţi de stress şi ne-au fost extirpate gîndurile? Ce-ar mai trebui să anihilăm: neputinţa difuzată în reţea de alţi mutanţi asemeni nouă, ce-ar mai fi de exprimat, imitînd strigăte celebre? Am fost trădaţi, ca de obicei, maşinăriile nu ne-au dat cadouri mai frumoase, mai umflate, periculoase oaze de amuzament... Am ejaculat sfinţenie, am capturat climax, am atins perfecţiunea de-a închipui preludiu mătăsos, tot ce ne lipseşte este curajul de-a ne sinucide, încuiaţi de dorinţe şi de ferocitate!

Ce-am exersat în lumina candelelor: un alt gest de final, o nouă schemă de bucurie aspră, ce-am vrut de la ceilalţi?... Întrebările au inundat baia, acolo unde adevărul e mai pur, pictat pe oglinzi, e timpul pentru înot, contra curentului din prize, împotriva furtunii din paharele prea multe pe care le-am băut, răspunsurile nu se regăsesc nici acum, nici în fişierele letale transferate în chip de stigmate, pe palmele noastre devenite discuri grase, e totul haos, rostogolire spre neant!?

Ce-am memorat de la alţii, ce-am falsificat din noi? Prea numeroase cuvinte, lipsite de clei, prea laşe rezecţii, inserţii, am dorit eclipse şi am obţinut faţa nevăzută a lumii, toate secretele mustind de egoism, toate măştile iradiind de crini, toate firele conectînd îngeri la ţărîna minţii, am fost curioşi, violînd lăzi de zestre, deflorînd partituri biblice, am crezut că astfel fi vom mîntuiţi, pe vecie, fără griji!... Ne-am amăgit cu pofte fără rost, ne-am neglijat demenţa, am eludat reguli strîmbe şi am colectat visuri, nu ne-a rămas nimic acum, sîntem goliţi de orice nălucire, de orice beatificare, e vremea revenirii la stadiu de oameni.

Ce-am partajat, atît am obţinut, ce-am masacrat, atît am născut apoi?... Fugim spre rugăciuni, confortabil refugiu al slăbiciunii, alergăm către alte minuni şi pilde, vremurile s-au schimbat la faţă, nimeni nu mai înmulţeşte pîini, nimeni nu parcurge deşert urmărind aştri, nimeni nu botează păcătoşii, creînd iluzia unei reînvieri, nimeni nu-i aici, între aceste scînduri de brad geluit proaspăt, nimeni n-are chef să fie cadavru îmbălsămat de reclame electrice şi de mesaje cretine, expediate de aşa-zişii prieteni! Raiul a dispărut de pe radar, poate că porumbeii l-au înghiţit, poate că oile l-au depus pe o cîmpie necunoscută, poate că l-am îngurgitat după masă, confundîndu-l cu o pilulă de creştere a tensiunii sanguine, oricum nu mai contează...

Ce-am mărturisit oare, ce-am avut de comentat, inutil? Prea puţine realităţi palpabile, prea multe injecţii fără efectul scontat am îndurat, maladia n-a plecat, alungată de ger şi de trompete, de nisipuri şi de lacrimi, e totul la fel, neschimbat!... Prea stranii propoziţii, lăsate să sforăie pe pagini virtuale, ale unui univers chinuit de programatori, prea puţine de înţeles!

= 22-septembrie-2005 =

Miracole sau nu?!

Miracole strîmbe, să nu încapă mai mult de un ochi în ele, să le vadă tainele interioare, tapetate cu erori, magii de pluş, odihnind capul unui sfînt servit la cină, suprem cadou al blîndeţii, doar atît se licitează azi, în această încăpere demonică, lîngă spectacole de abis şi mucegăite exterminări... Cîte rezecţii, atîtea pretexte de mîntuire?

Sfinţii au obosit să scuipe peste bani, transformîndu-i în peşti şi pîine, pentru ca nimeni dintre spectatori să nu rămînă flămînd, la final, desfrînatele nu mai au chef să joace rol de martire virgine, neatinse de lubrifiate precepte, totul a devenit o mascaradă, alimentată de vînători şi de circari, denumiţi de unii conducători ai lumii... Şarada nu se termină, vitraliile consumă gînduri, iar icoanele produc noi cantităţi de lacrimi dulci, tocmai nimerite pentru iertarea unor păcate de tablă ruginită, timpul se dilată non-stop, ocupînd minţi şi graniţe, trecînd peste obstacole şi străine percepţii, nimic în afară de această reprezentaţie nu mai contează acum!

O mazilire în direct, o răstignire difuzată prin reţea, un supliciu terifiant ori o ardere pe rug, ce altă distracţie ar dori copiii ahtiaţi după dezgust, ce noi mijloace de intensificare a plăcerii ar experimenta adulţii siliţi să-şi perpetueze neputinţa, ce extraordinar travaliu mai interesant ar putea să aibă vîrstnicii legaţi de paturi şi de somn gălbui? E numai ceea ce se doreşte, este doar o cerere exacerbată de episoade oribile, încărcate cu aberaţii sacre!?

Nici o schimbare, vreun verset adăugat la cîrdul cu minciuni pioase, nici un semn de la lanterna divină, flască unealtă coercitivă, e totul prea liniştit pentru a nu fi regizat, cu măiestrie, din umbră, de vreun maestru al scandalosului, de vreo bucătăreasă nebună, spectre ale altei ordini... Spectacolul continuă dogma, urmează o suită de torturi menite a demonstra că religia poate concura în topul iraţionalului, apoi vor sosi mutanţii şi vor exorciza găinile deghizate în porci, nimic nu poate fi plictisitor, nimic nu va fi puţin periculos!

Căci planetele rabdă, bisericile stau ticsite cu momîi, broboade sau genunchi, mătănii ori clopote, ce mai contează? Colecţionarii au ce alege, un deget bont din vreun sfînt de cauciuc, o amuletă parfumată, un giulgiu pătat cu insolente pilde, o garnitură provenind de la înălţarea către cer, totul e ieftin, se vinde cu 666 de arginţi, inclusiv TVA-ul... Cine n-ar fi dornic de aşa chilipir, de acest colosal cor de surogate?

Nimeni n-are chef de miracole veritabile, cele de porţelan pot fi uşor făcute cadou, la nevoie, iar cele de mătase au un rol bine definit în familie, nimeni nu mai vrea slujbe transmise în direct, veniri spectaculoase, binecuvîntări sau potop în miniatură! Oamenii au obosit să zugrăvească mănăstiri, mai bine le folosesc drept hoteluri de mîna a doua, unii au donat crucifixuri şî au căpătat stilouri de plumb, alţii şi-au sugrumat pruncii şi sînt medaliaţi la maraton...

Fără frică, doar cu telecomanda strînsă bine în mînă, ecranele dau orice se doreşte, fără temeri şi fără indulgenţe inutile, numai cu alte arme sofisticate, astfel continuă bufoneria, bîlciul trebuie să rămînă profitabil în permanenţă, îmbogăţind pseudo-cavalerii de lut şi ducînd omenirea către tot mai depărtata fericire! Cîte blasfemii, atîtea adevăruri înţepătoare?...

= 06-septembrie-2005 =

Pur, vis, foc

Pur de la puroi, vis de la visterie, foc de la focalizare, iată cum ne amăgesc unele cuvinte, strîmbînd sensuri, schingiuind semantica... Rănile într-adevăr sînt dovezi ale purităţii răului, colcăind de imagini apocaliptice, declanşate de febră, este bine să avem puroi, doar aşa ne dăm seama cîte secrete se ascund în noi, ieşind la iveală numai prin suferinţă lichidă... Visteria este asemeni unui vis, fantasmă a bogăţiilor, tezaur imaginar produs de onirice dorinţe, ar trebui să ne concentrăm mai mult şi să nu alergăm fără rost către utopii... Focalizarea lentilelor conduce la foc, negreşit, cu condiţia ca soarele să ne fie prieten, alături de ceea ce intenţionăm să ardem, poate scrisori tîmpe, poate acte schiloade, poate astronomi prea guralivi, poate cărţi celebre, după gust ori nebunie... E totul o nereuşită sau un joc de-a cuvintele, din lipsă de bravă ocupaţie? Cît de puri am devenit, infectaţi cu oboseală generalizată, frămîntaţi de griji profunde? Cît de visători ne socotim, înotînd prin oraş, somnambuli lipsiţi de scopuri reale? Cît foc să ademenim să ne pîrjolească simţurile, într-un hedonic auto-dafé, astfel încît să ne eliberăm probabil de toate obsesiile injectate în suflet?... Zadarnic întrebăm, interogînd eternitate, inutil ne zbatem în acest bazin al obscurităţii citadine, nu vom afla nimic, nici o picătură de salvare, nici o suliţă de mîntuire oţetită, nici un bob din strălucirea unei stele de demult, e prea tîrziu pentru asemenea decoruri, instalaţii ori prevestiri, lumea a evoluat, nu mai crede în astfel de semne pitice!... Pur de la purgatoriu, vis de la viscolire, foc de la focos, iată că deja semnalele sînt diferite, trebuie s-o luăm de la început şi să interpretăm din nou universul! Unde vom ajunge cu delirul de data aceasta?

= 16-octombrie-2005 =

De la inactivitate la forţă

Cît din voi n-a devenit rug, cît din trup nu s-a prefăcut în oţel, rezistînd intemperiilor de tot felul, cît a mai rămas integru, fără rupturi şi decojiri, fără pete sau murdărie? N-aveţi de unde şti, erorile par incomensurabile, n-aveţi cum clădi o nouă ordine, un alt roi de reguli! Sînteţi sortiţi nepuţinţei, înveşmîntaţi în somn şi toropiţi de vremuri, asemeni unor omizi prea nepăsătoare la metamorfozele fluturilor în oameni... Sînteţi prea vagi, hălăduind peste teritorii ale morţii, incapabili de-a găsi ţintă, de-a înflori în victime!...

Unde aţi mai putea sorbi răspuns, încotro v-aţi mişca toate gîndurile, dacă staţi aici, lipsiţi de puteri, înconjuraţi de funerare servicii, de protocoale prea sofisticate, de becuri tulburi? Aţi rămas în miezul frigului, departe de soarele medicamentelor, aţi fost probabil uitaţi, asemeni unor păpuşi indecente, destinate uzului copiilor, deja îmbătrînirea s-a produs, ridurile au năpădit dealurile, senectutea se tîrîie în voi, nelăsîndu-vă să fugiţi!... Spre ce? Pădurile nu există, defrişate de electronice spectacole, deşerturile s-au transformat în trambuline pentru rachete nucleare, sanatoriile fost-au închise pentru genocid permanent, bisericile înoată prea încet să mai fie considerate sacre...

Ce trebuie să faceţi, executînd comenzi complicate sau apăsînd felurite butoane, mai calde ori mai verzi, ce aveţi de năucit, de terorizat, de pulverizat, de îndoit, de smuls, din toate aceste cadavre, din mormanele de rînjete decrepite, din amalgamul de trăiri excesiv de gelatinoase, ce mai puteţi iradia, inflama, vopsi, nivela, otrăvi, fractura? E totul deja mort, cuprins de oboseală rugoasă, este numai o stare tranzitorie sau definitivă? Nu posedaţi grame de răspuns, aţi rămas la fel de neajutoraţi ca acum treizeci şi trei de secole, colectînd fleacuri, dăruind cîrje şi proteze celor fără creier, confecţionînd o altă realitate, mai catifelată şi plină de arome suave, mai falsă ca niciodată!

Cît din voi a ajuns os infectat cu lumină, cît din spirit a sublimat în final, cît a fost scufundat în echilibrul liniştii, translat spre bunătate şi compasiune? Ecourile au zăvorît sertarul unde aţi fost depuşi de demult, pentru a nu vă împrăştia vreodată, seminţe atît de importante, anii s-au derulat pe benzi, apoi au erupt în lasere şi trafic, totul s-a desfăşurat conform planului, nimic n-a fost lăsat deoparte, nimic nu a fost dat uitării... E vremea să trăiţi, să ieşiţi la iveală de sub confortabila pătură sub care staţi pitiţi, aparent fără forţă, este momentul să preluaţi controlul şi să vă instauraţi, lucind de imaginaţie pură, la cîrma acestei lumi, înainte de-a fi împinsă – într-o derivă de veacuri – în prăpastie!... Ale voastre sînt deciziile, ale voastre vor fi şi beneficiile!... Omenirea are nevoie de sport, învăţaţi-o să ridice halterele grijilor, să arunce suliţa nebuniei, să lanseze mingi de visuri către infinit, să cîştige meciul contra stagnării, să nu cadă de pe bîrna nedumeririlor, să marcheze şi să ajungă întotdeauna la linia de start, cronometrîndu-şi deziluziile, temerile, obsesiile, fiţi încrezători în puterea din voi!

Ar fi suficient pentru a fi mulţumiţi apoi, înconjuraţi de realizări nebănuite, ar fi destul să aveţi convingerea că aţi făcut ceea ce merita să desfăşuraţi, într-un şuvoi de transformări în cascadă?

= 09-octombrie-2005 =

Dificultăţi în vis

E prea dificil să murim, mai bine ne metamorfozăm în zei, scrijelind pe tablele istoriei o nouă poveste, groaznică relatare a imposibilului! Cît ne trebuie să visăm, închipuind libertăţi fără seamăn, cît avem de orbecăit prin labirintul existenţei, atît este de acţionat în ipostază de superioare creaturi, hotărînd asupra lumii... E suficient să ne simţim bine sau cineva trebuie să ne ardă jertfe suplimentare?

Întrebăm, gonim printre strune şi gratii, plîngem, muind trompete şi harpe, apoi hohotim de slăbiciunile manifestate, vrem să devenim din nou martiri! Încă o crucificare, încă un piron înfipt în inimă, încă o strigare, încă un vag abis în gene, ne-ar mai fi de folos şi altceva? Totul se dovedeşte clisos, înconjurat de electrice graniţe, n-avem cum răzbate dincolo de ele, stăm închişi aici, în cutiile milei, asemeni unor demoni de treabă, pîndind orbirea hulpavă a poftei, stăm încuiaţi în buzele clopotelor, vibrînd în fiecare săptămînă, cînd citadela multiplică dureri şi climaxuri, e totul prea bizar!...

E greu să dispărem, definitiv, într-un abur de locomotivă, într-o eşarfă dusă de vînt, ar însemna să renunţăm la tot acest spectacol grotesc, la măştile jucînd roluri dulcegi, păcătuind prin ignoranţă, am fi de prisos apoi, sufocaţi de regrete albastre şi de horcăieli monstruoase... Sîntem malefici, difuzăm ură, biciul ni-e prieten, cătuşele au fost inventate special pentru noi, trebuie să suferim, altfel totul ar fi excesiv de plicticos, straşnic de banal. Este oare o dorinţă stranie, un dar rîvnit de demult? Cît din acest vis ajunge realitate purulentă, cît din conducte ne vor aduce toxic noroc? E de-ajuns să ne simţim bine sau jertfa trebuie să fie mai profundă, obturînd vuietul disperării?

Tremurăm, cuprinşi de droguri hibernale, privim în urmă şi constatăm că deşertul este invariant, dincolo de faptele prefăcute în scrum, dincolo de crematoriile sentimentelor, dincolo de paşii prin mocirla religiilor, prin zarurile progresului... Ce-avem de înfăptuit în continuare: o execuţie în direct, un măcel cibernetic, o săritură peste cîţiva ani? Ne vom simţi împliniţi, ne vom considera magici, mai presus de sfinţii împachetaţi în cărţi de rugăciuni şi disponibili printr-o apăsare de tăgaci? Totul este doar o manifestare a morţii, totul este numai o încercare de-a comprima timpul şi de a-l transforma în delicat giuvaer înfipt în locul caninilor, să muşcăm mai eficient victimele, să sfîrtecăm carnea păcătoşilor!

Pofte, lumini şi ritmuri, evoluţia nu poate fi stagnată, legile curg, alburii bale ale prezentului, selecţiile se fac în mod natural, categorisind viitoare ţinte, noile suflete ce vor trebui spălate, apretate şi călcate, pentru balul extraordinar al judecăţii de apoi, pentru festivitatea de decernare a premiilor morţii! Să aplaudăm, să mînuim reflectoarele, să mixăm amăgirile şi bocetele? Să urlăm la vid, să revenim în catedrale, să ne întoarcem definitiv la ospiciu, printre candele? Să anihilăm frică, să ne vindem tabelele sfinte, să ne multiplicăm cornul, să ne căţărăm pe movile şi să ne luăm adio de la culori?... Nu ştim ce va urma, dacă va fi şi mîine film, dacă reţeaua ne va hrăni incertitudinile şi ne va metamorfoza în demiurgi virtuali, nu ştim...

Este prea dificil să ascultăm de reguli, fanteziile ni-s mai la îndemînă, perversităţile ni-s mai dragi, înfăşurate în gelatina sărbătorilor, trebuie să ne prefacem în daruri strălucitoare, în gînduri fluide ospătînd setea celor călătorind prin pustiul propriilor existenţe... Cît de fragile ni-s demersurile, atît de solitare ni-s sforţările de-a substitui această tristeţe generalizată! Cît mai trebuie să visăm, cît din concret va deveni tribună de la care realii îngeri vor provoca şocuri electrice tuturor necredincioşilor? E suficient că ne simţim bine, pseudo-vindecaţi de aparate şi de algoritmi, zvîntaţi de pixeli, hrăniţi cu laptele sintetic al tehnologiilor, e de-ajuns să fim mutanţi, găsiţi de medicii psihiatri într-un cocon al minţii, acolo unde altădată un glas tainic şi totuşi familiar ne sfătuise să ne adăpostim pe o arcă...

= 18, 19-noiembrie-2005 =