Ascon Bein se rătăcise, nu mai cunoştea nimic, nici dacă rămăsese acasă, alături de somn ciocolatiu şi cozonaci însiropaţi în ploaie, ori dacă plecase dintr-însul, departe de cochilia judecăţilor. Fluturii nu-i puteau spune nimic, aripile lor de metal vibrau lent, inutile elemente de butaforie prinse de urechile pereţilor. Ce s-ar putea întîmpla în continuare? Jocul trebuia să se deruleze fără întrerupere, ca Ascon Bein să vieţuiască lipsit de griji, zîmbind la varul gălbui, cu striuri voluptuoase, închipuind alte măşti de prieteni, noi detalii ale masacrelor mai vechi.

Afară plouă. Unde-am putea găsi dovezi? Că lumea nu s-a prăbuşit. În propria-i capcană. Umedă zgardă, tractînd visuri de staniol şi tăceri vîscoase. E gri. În fapte. Este roşu. Ceasul. Tic, tic... Tac. Tac şi turmele de gînduri, numărate zilnic de marii somnambuli, sînt mute şi fericirile îmbălsămate în crini toxici. Afară. E moarte. Coafată şi parfumată, vîndută destul de ieftin. Un glonte pentru zîmbet, o baionetă pentru fetiţe, un sicriu de fag pentru toţi cei ce nu ştiu că mersul a fost interzis, doar tîrîirea este permisă. Sacră punte între vierme şi ferigi. Unde-am putea înainta plîngeri? Că acest joc se dovedeşte crud. E încă primăvară, oboseală ruginind pe strune şi trotuare... Am fi mai fericiţi fără lesă? Am deco(lo)ra mîndria? Am închide în noi înşine balsamul nebuniei?

Ascon Bein nu-şi aducea aminte dacă realitatea fusese palpabilă, tare, asemeni unui biscuit de oţel, nu-şi mai răsucea pupilele, în căutarea altor rezolvări la acest deces, cît timp trecuse de la ultimul?... Ascon Bein păşea peste dune, peste ţări de cauciuc şi garduri oranj, peste ţarcuri de îngheţată lăptoasă şi peste scaieţi enervanţi, apăsa pe butoane şi fugea de el însuşi, de portretele zămislite în momente de non-sens, evadase şi se scorojise, dar nu conta, important era să se depărteze tot mai mult de ceea ce odinioară crezuse că fusese existenţă sferică. Rătăcirea trebuia să fie desăvîrşită, numai astfel salvarea putea avea loc! Zbaterile nu se dovedeau zadarnice, aşa cum numerele nu pîlpîiau degeaba în braţele cerului, în chip de stele şi faruri indicînd un alt posibil punct cardinal... Scenariul jocului devenise o chestiune legată de busolă şi-atît?

Pic-pic... Transpiră evenimentele de lînă, aburind ecranele. De prisos accesorii ale orbilor. Să fie lumină, să fie suliţă, să fie oţet şi să fie cuie! Detalii ale unei scene străvechi, teatru al prostiei, încă pulsînd în palmele sfinţilor. Ca noi, proaspăt şterse cu uleiuri aromate. Busuioc în zile, şarpe pretutindeni... Norii n-au plecat. Unde i-am putea izgoni? Dacă am dori măcar. Să schimbăm ceva. Să ne substituim picioarele sculptate în noroi cu şenilele acestor vremuri, cu rotiţele dinţate ale buzelor din crema pentru intelectuali, cu lanţurile grele ale ultimelor patimi descrise doar în ziar!? Linişte! Chemaţi martorii! Atît. În carceră şi pe poduri. Aşteptări şi înfrunziri, hohote îmbăind pruncii schilozi, colecţionaţi de mame mucegăind în poşete. Roz prea etern, verde prea puţin. Pogoane de medalii, deşert pentru cărţi! Şiroiesc paginile, tăblii jalnice, bocetele nu s-au şters, compact-discurile încă le mai poartă, în chip de eşarfe sau pleduri mătăsoase, funebre stigmate amintind de final! Ore măcinate de cenuşă, ce-am mai născoci? În curînd, o nouă teroare. Un sticlit al sorţii, topor de (re)muşcări. În propriile noastre inimi de plastic, să nu se moaie, să nu se strîmbe, să nu devină sentimente flasce... Unde-am putea sparge alt bol de mîngîieri? Ca oamenii să-şi pipăie absenţi furtunile din pahar, să-şi netezească fundele orgoliilor şi himerelor, să-şi ridice fruntea către infinitul picurînd peste văzduh. Ploioasă situaţie, fermentînd în pendule şi lacăte. E cenuşiu pustiul, este vernil numai acest cuvînt. Ah, ah... He, he! Prea minuscule momente de relaxare, trepanate non-stop de vuietul grotesc al minţii.

Poate ar fi fost indicat să se ascundă sub frunze, îmbobocind la următoarea primăvară de fistic, poate că Ascon Bein avea nevoie de un alt impuls, combustibil suplimentar, menit a-l propulsa în rîndul jucătorilor geniali, hăituiţi de succes şi aplauze electrice, fără frică, fără riscul de a-şi fractura ochii în încercarea de-a înghiţi nemurire.

Afară. E moarte, iarăşi, s-o sorbim fierbinte, cuprinşi de groază, panicaţi de piane, stîlciţi de sîrma ghimpată din jurul degetelor, s-o mestecăm, molcom, cu răbdare de canibali, calmi ca întotdeauna, s-o punem în rama ochelarilor şi pe creştetul alb al televizoarelor, s-o agăţăm pe zidul din dormitor, să ne amintim permanent de ea cînd penetrăm coşmarul pitit în suflet, alături de pernele uriaşe ale maladiei noastre incurabile, afară e deja senin, deşi pînă acum a plouat neîncetat, este semn că am fost eliberaţi şi că tot acest vis trebuie să ia cina sfîrşitului... Într-o monstruoasă conspiraţie contra jocului?... Cianură sau cucută? După gust, fără zahăr, doar cu puf de păpădie şi blană neagră... Destinaţie interzisă!?

Ascon Bein fîlfîia deasupra acoperişurilor şi clopotelor, se rostogolea alături de delfinii norilor, ajunsese porumbel de fildeş, iradiind în fiecare icoană a oamenilor rugîndu-se ca jocul să se termine, nu-i mai rămînea decît să se considere în zbor mîntuit. Ecranele orbiseră de timpuriu, nu-l mai puteau urmări, încleiate de sucul alb şi dulceag al paradisului, ideile se prăbuşiseră, împreună cu toate vieţile suplimentare şi trucurile subtile...

Unde-am putea privi potopul? Iar apoi să trecem, binecuvîntaţi, la următorul nivel al jocului.

= 10, 13-aprilie-2004 =