Maşina nu pornea, deşi clavecinul cel bătrîn deja îşi începuse recitalul. Meşterul îi scoase husa şi se afundă în motor, lichid de teorii închegat, puţin vîscos, să detecteze defecţiunea. Măsura gradul de aciditate şi la o valoare neutră mai mesteca puţină plastilină, apoi o punea la locul cu pricina, remediind astfel orice eroare de pe banda infinită...

Şi totuşi, procesorul rămînea înţepenit, ciclînd năuc prin oraşul cibernetic, zadarnic se plimba cu gondola lui cea nouă printr-o memorie tot mai vastă, nu era plătit pentru distracţie, ci doar pentru orele de muncă efectivă. Meşterul încercă o metodă mai brutală, cumpărîndu-şi un bici şi şfichiuind maşina furios, lăsîndu-i vergeturi umflate peste drivere, conectori şi periferice, inutilă trudă! Pe urmă, aduse drept sperietori două gheme de sîrmă subţire, ameninţînd maşina că o va tracta cu ajutorul unui tanc, supra-denumit Hercule. Astfel, formă o clasă incipientă, cunoscută într-o istorie sifonată drept sclavagism, fără membri abstracţi.

Dar nimic nu funcţiona cum trebuie, ceva era înfundat, altceva hîrîia prea tare, meşterul avea dureri de cap şi aspirinele îi dădeau erori la compilare, probabil farmaciştii uitaseră să pună vreun punct-virgulă la formula chimică, prea multe linii de cod fuseseră scrise, într-o furie cu numeroase ferestre de ventilaţie... Un bec clipi în mintea mesterului, deja îi fuseseră electrificate sinapsele, puseseră chiar şi telefon, uneori ţîrîia un clopoţel în ureche şi nu ştia de ce... Ideea fu simplă, dar şi genială, ca de obicei! Îşi conectă maşina bolnavă la altele, poate vor face schimb de reţete şi incantaţii şi va scăpa de belea... Şi cum maşina strălucea de feminitate provocatoare, o denumi consolă, uneori servantă, aşezînd pe ea ghivece cu cactuşi sau cărţi de bucate ale programatorului, îi pusese şi perdea neagră, să nu facă ochi dulci altor meşteri încercînd să-i vîneze bijuteriile, o închise mîndru în haremul său înzestrat cu ziduri de protecţie serioase şi parole umbrite!

Însă maşina, deşi acum torcea cuminte mai tot timpul, efectuînd schimb de pachete de bîrfă cu suratele sale de pe toate continentele, uneori era nărăvaşă, i se termina prea repede uleiul, i se gripau rotiţele! Meşterul o mîngîia, o ştergea grijuliu de praf şi o adăpa cu alte şi alte aplicaţii de cristal, se speria cîteodată că prea mulţi demoni îi bîntuiau organele electronice, ameţind reţeaua... Clavecinul se transformase în sintetizator deja şi meşterul nu mai era privit ca un semi-zeu al tehnologiei, ci mai mult ca o ventuză ce trebuie aplicată pe spatele negru al maşinii atunci cînd răcea şi iarna dădea concerte bestiale, apoi era aruncat la coşul cu uitare pînă la următorul ger...

Maşina probabil dorea şi ea să fie inteligentă, să nu mai afişeze plină de docilitate digitală mesaje de catifea, vrînd să devină ea însăşi meşter! Dar nimeni încă nu-i bănuia întrebările şi aspiraţiile, meşterul adormise lîngă membrele ei pîlpîitoare şi neobosite, visa la sărbători de iarnă şi la pomi îmbătători, la cadoul de sub ei, un cerc orbitor în surprize...

Maşina lucra, ignorînd utopiile, împletind pulover gros, asemeni unei bunicuţe binevoitoare, pentru curioşii doritori de rotiri...

= noiembrie 1998 =