"La început a fost Numărul."
PITAGORA

Mergînd încet pe covorul oranj al plajei, bătut de valurile calde, mîngîind nisipul pufos cu tălpile albe, întîlni un obiect strălucitor azvîrlind artificiile unor ademeniri ciudate pe solul umed. Îl ridică, intrigat, şi luminiţele sclipitoare de pe bucata diformă de metal argintiu prinseră să danseze, comunicîndu-i parcă un mesaj, un ritm îndepărtat, criptat... Îl fascina deja acest lucru, îi plăcea să pipăie uşor muchiile corodate, să privească descărcările luminoase care nu respectau nici o lege a ordinii, particule aleatoare dintr-un roman rămas nedescifrat. Strîngînd metalul în palma plăpîndă percepea o senzaţie adîncă de linişte cum îi inunda diamantul minţii, devenea un alt om... Înţelegea mai profund rostul lumii, găsea imagini noi pentru fiecare problemă care-l frămîntase atîta timp, nimic acum nu mai constituia o povară... Un obiect sfînt pierdut? O simplă impresie?... Aduse în faţa ochilor albaştri bucăţica aceea bizară şi, studiind-o mai atent, observă pe o parte a ei un fel de oglindă minusculă. Se văzu acolo, încastrat în gheaţa inertă a argintului, dar nu mai era el, ci o altă fiinţă se reflecta, virtuală, explicînd ceva...

"Uite-te la. Spre orbi. Spre soarele de. Bronzul e viu, iar aurul nu moare. Sînge. Spre... Încotro merg cocorii cînd vor să-şi descopere credinţa. În? Unde? De ce noaptea nu. S-a sfîrşit... S-a terminat fericirea lăptoasă, au venit miei şi-au bătut faptele. În piroane. Cer. Cer. Ce dai? De singuratice ploi. Şiroaie-s oamenii. În bălţi se prefac. Uneori. Cînd se-ntîlnesc lacrimi. Priveşte-n. Du-te. Tine. Acolo. E oglinda firească, e-o nouă definiţie a conştiinţei. Un alt experiment. Îţi spun că eşti anormal. Iar tu afli nu din tine. Cameră. De gaz. Are... Sînt toate sentimentele, de aceea plutesc în inimi. Echivalente cu viermi. De. Piatră şi must. Altceva nu-i permis la morgă. Piatră: trup de mucenic. Must: aproape de vinul roşu al credinţei. În absolut se prepară lumina. Auzi. O muzică de cretă. Albă. Pe. Tabla aşteaptă. Elevii nu dorm decît. Învaţă să ucidă. Şi mai mult nu se poate. Cum se nasc secundele nopţii din tăvălugul neîntrerupt. Rupt... Rupt... Găseşte un trup de floare. Uscate-s părerile de rău. Construieşte din polen biserică de miros. Bun este nectarul. Sfînt ca un ochi găzduit de trei. Lumini şi toate astrele sădite-n cîmpii. De glorioase remuşcări. Eşti rău. Foarte. Ca. N-a răsărit ziua pe. Cerul gurii dumnezeiesc. Păcat... Rîzi. Cîntă. Din nou, la fel, la ne. Sfîrşit. Lacrimi de hîrtie, rîsete-n degete, stilourile nu mint. Decît. Soarta. Pe adevăraţii aleşi ai eternităţii. Ca. Tine. Mine... În fond noi una. Sîntem. Fiindcă trei nu poate fi decît unu, la fel cum unu nu este decît infinit... O parte din. Ei nu-şi dau. Seama, legămîntul, viaţa. Doar cuvinte proptite asemeni unor capace de sicriu la uşa înţelegerii... Mute-s pragurile, nu le trece nimeni îngîmfarea. Surde-s tavanele. De aceea-s pictate cu istorii de aure. Scuipate de talentul revoltat. Subtext?... Pictorului nu i se cere decît absolutul. Savantului nu i se oferă decît lumea... Ce eşti?... Cine cîştigă. Pierderi la cazne, la focurile reci ale inspiraţiei... Ţipă! Plămîni se mai găsesc. Muşte pe căciuli. La fel. E punte-n tine şi-n oamenii tăi, apropiaţi de laturile curbe ale contopirii. Trei este... Ora. Treizeci şi trei. Atît... De atunci, vulcanii n-au mai dormit decît somn de materie. Şi cărţile. Oasele, frunţile. I-au imitat. Iar timpul... Tu. Nu deveni. Nebun. Filosof. Bit. Locurile – echivalente – au fost ocupate. Vacante sînt numai vieţile normale... Alte cranii nu-s permise în lagăr. Acesta nu-i adevărul gol. Nud şi ruşinos? E plin cu minciunile involuntare ale maşinăriei durerii. De mucava. Broască răspîndind zvonuri regale de înălţare precoce. O. Franc. Moneda nu-i lumină... Fugi. Expediază un mesaj haosului. Şi. Mori. Erou incapabil să lupte pentru tăierea definitivă. A bucăţii de speranţă. Din. Ascunzători sînt. Multe electronice. Droguri. Ca. Mine... Atît se poate cere de la. Tine... De la cruce. Dormi. Şi. Cuie. Iubiri de tablă. De la un rai. Virtual loc de bîrfă. Şi. Un iad. Real bar al fericirii. Dar au mai rămas. Zece ani. Pînă. Observă! La treizeci şi trei. Atunci... Va fi... Cel din urmă. Nisip. Final."

...Simţi, brusc, penetrîndu-i reţeaua cerebrală o voce ireală îndemnîndu-l telepatic să rostească un număr... Sute de miliarde de alte organisme raţionale întîlniseră înaintea lui această pitică părticică a existenţei universului şi toate îşi aduseseră contribuţia importantă la generarea şirului de cifre care în acest moment pulsau în locul oglinzii. Mii de milioane de rostiri, prea vagi, temătoare ori excesiv de mohorîte, dăduseră greş. Nu se potriviseră cu realul cod, însă au existat, desigur, şi nefericiţi care au dezvăluit adevăr încrustînd în memoria nepieritoare a aparatului antic frînturi din numărul perfect...

Iar el era ultima persoană desemnată să exprime cele din urmă cifre, nu ştia de ce fusese ales să desăvîrşească taina matematică a obiectului, depindea de dînsul poate însăşi viaţa întregului univers, a timpului, chiar şi a planetei pe care acum sta, spălat de apa călduţă a mării liniştite în finalele clipe ale unui amurg deosebit. Scînteierile, puzderie veselă de licurici artificiali, fugeau pe obiectul pe care – norocos? – îl găsise.

Nu cunoştea răspunsul, nu-i era însă frică, doar o scurtă şovăială orbita în apropiere, oare ce număr ar fi fost potrivit?... Să ignore glasul moale şi să considere că nu s-a întîmplat nimic, să arunce departe fragmentul metalic provenind din cine ştie ce maşinărie luciferică?... El era alesul, totuşi... Prin cubul creierului galopau sute de numere îndrăcite, înspumate, nu putea discerne care-i cel potrivit, de fapt nici nu ştia dacă într-adevăr exista unul bun... Poate că trecuseră ore, zile, ani, uraganul bătrîn al unui deceniu sau doar clipiri de secunde pînă se hotărî să spună... 666! Cifrele fuseseră preluate de dispozitivele senzoriale ale obiectului atent şi înscrise în coada lungii liste. Da, intuise corect! Ultimele zecimale ale numărului pi se dovediseră a fi exacte!... Marea de safir îşi întindea membrele lichide pe pielea arsă a pămîntului însetat, dar stropii săraţi nu mai aveau pe cine atinge... Căci fiinţa nu mai exista, cum în tot universul se stinse orice urmă de inteligenţă, oricare firimitură de organism. Viaţa fusese încuiată definitiv într-un obiect neînsemnat, pată licăitoare rostogolită de limbile lunguieţe ale fluxului, iar într-o parte a sa, privind parcă de pe un geam incasabil, stătea el, zîmbind trist... Era singur, numărul îl părăsise... Se întoarse de la fereastră şi, rotindu-şi măciuliile ochilor, înaintă cu greu în încăpere. Căldarea televizorului răsufla cu monotonie într-un colţ obscur, iar cafeaua întunecată îşi înălţa aburul ispititor. Trebuia să doarmă puţin... Închise ochiul luminii... În blocul imens becurile holbate din fiecare cameră se aprindeau pentru a se stinge, luîndu-se la întrecere cu ceaţa multicoloră azvîrlită cu trufie de ecranele calculatoarelor, generînd un ritm îndepărtat, criptic, pe suprafaţa plată a clădirii gigantice, comunicînd probabil ceva...

"Unu este nimic, iară totul este zero. La fel, cerul se-nchide în micimea infinită a punctelui, nimenea nu poate deschide-n el poartă serioasă pentru îndoielile cele potrivnice. Semnele din aproape au desăvîrşit pruncul destinului, o singură linie a fost trasă din arcul suprem pe fruntea lucrurilor din preajmă, nimic nu mai poate fi schimbat, întors! Aurul nu-i decît jalnec fum, la fel cum aerul este diamante, cine va dezacorda aceasta? Rîuri tulburătoare de note curg, desăvîrşirea muzicei calme s-a dat drumului lege, iar inţelepţii au sorbit sobri din perfectul ambrosiu... Nimicul în întreg şade, vidul a biruit infinitul, dar n-a cîştigat bătălie nimeni! E posibil? Mai bine să se-mpartă unu din timp tuturor flămînzilor de vieţuire... S-a săturat cineva? Deşarte-s inimile toate, nimenea nu zice nu la acest adever de veşnicie ales... Minciuna scurtă nu-i unu, adeverul nu este trup din unu... Şi-atunci mai are trebuinţă aievea zero?... Oare nu zero a devenit frate cu unu şi-acest unu părinte deplin pentru tot unu este şi astfel am ajuns la trei?... Cum se poate?... Căci unu este zero şi orice număr de închipuire e asemeni cu faţa lui zero, oricine din mulţimea mulţimilor doar vid pur înseamnă, primordial, din care s-a născut atunci infinitul, din care iese sloboadă întreagă sămînţa cea bună a vieţii, umplînd cîmpul matematicei şi mintea dreaptă a fiecărui om luminat. Şi atunci întrebare: ce este omul? E unu ori e zero, judecata care-i? E trei în mijlocul lui ori dublul nemurirei, treizeci şi trei? Egalitate nu poate fi cu necuprinsul cel de nevăzut, căci acesta din urmă este etern, armonie şi lumină, adică trei care nu-i acelaşi cu omul, oricît ar dori să găsească proporţie divină aici... Şi-atuncea omul este viaţă şi moarte adăugite la constanta cea neştiută zisă suflet? Ori numai umbră se poate chema? Deci conform cu calculele statornice ale învăţaţilor socotitor ar putea atinge starea de graţioasă desăvîrşire în moarte care tot una-i cu vraja naşterii de la început şi continuarea muzicei pierdute: soarta?... Unu nu poate fi aşadar pe locul nimicului, fiindcă omul nu-i unu, iar totul nu poate fi pus în zero, deoarece omul nu-i totul. Potrivind, rezultă aşa: ecuaţiunea răspunsurilor nu ocheşte soluţiune decît un cerc de îndoieli din cele crunte, adică tocmai infinitul prins în cleştii nimicului, nil, zero înghiţit de hulpav unu şi alb înlănţuit de stînca negrelei, într-un şirag ce se ascuţeşte la punct, tocmai pîna la chaos. Iaca se ştie că acesta din coadă e sfîrşit, denumit de unii zănatici aleşi timp, cel mai pur treizeci şi trei, care adunat la oricare minus totdeauna negreşit va da plus, în vecii vecilor..."

Curînd pacea înghiţi totul, lăsînd figurile să se odihnească pe coala aruncată la coş... La începuturi fusese un număr, la sfîrşit...

11-februarie-1993
21,22-august, 05,06,09-11-septembrie-1997