Alte pagini vibrînd de pasiuni, alte arcuri comprimînd vremuri străvechi, noi uleiuri aromatice, alte mîngîieri de mătase: simple fragmente dintr-o existenţă de fachir, descrisă în cele ce urmează? Să fie cuiul din spate, înfipt profund, antenă eternă a fericirii?

"Într-o dimineaţă, pe cînd cocoşii se pregăteau de recital, impresionînd găinile de lux, pe cînd soarele făcea gimnastică aerobică, fugind în zig-zag peste grădini şi păduri, pe cînd ouăle se coceau pe pajiştea toropitoare a tigăii, întruchipînd iarăşi o minunată şi banală omletă aurie, iată că m-am sinucis, liniştit şi atît de relaxat. Papucii încă mă aşteptau să-i duc la baie, să se elibereze de stress, pijamaua încă mai purta izul dulceag al somnului, totul se petrecuse pe nesimţite, inopinat sau abrupt, aşa cum le-ar fi plăcut samurailor ori boscheţilor de canibali... Atîrnam ţeapăn de tocul uşii, asemeni unei cravate bizare, nu prea potrivită la costumul atît de pretenţios al morţii, eram deja rece, cu toate că vara încolţise, în nuanţe vernil, în bucătărie şi începea să se infiltreze lent peste tot, chiar şi în hol, ajungînd în curînd şi în camera mea, pustiită de-atîta tăcere grea, depusă din belşug peste umbrele scurte ale obiectelor [direcţii contrarii, doar o şoaptă a frunzelor]...

Ziarul nu fusese deschis, deşi trebuia să nască în curînd, acolo se anunţa cu fast şi precizie moartea mea ciudată, acolo se povesteau fragmente aiurea din existenţa mea teşită, acolo se puteau adulmeca grămezi purulente, de amănunte despre tot ce-am făcut ori urma să eşuez... Sfîrşitul nu vine întotdeauna cînd ar trebui, ci deseori se înfăptuieşte prea tîrziu, cînd deja totul e uscat, de data aceasta fusesem mai abil şi rapid, ca un vîrcolac pregătit să înghită complet luna, asemeni unui vrăjitor gata de atac, aşa cum puteţi citi din scrisoarea de adio pe care v-am trimis-o din timp...

Nu mai scriu istorii, nu mai expediez epistole, este prea dificil a răsuci metafore, trabucuri toxice, a răni hîrtia cu petalele diafane ale unor cuvinte uleioase, am obosit, iarăşi, lipsit de respect pentru odihna sălăşluind în marsupiul pendulelor, am fost rău şi n-am vrut să mă opresc. Fotoliul mă priveşte cu reproş, ca întotdeauna, s-a aliat cu pereţii şi covoarele, în curînd va trebui să plec, alungat de obiecte, exilat din această casă fetidă, scoică a nebuniei, prea strîmtă cochilie a vieţii!

Exaltat uneori, prea strîmb şi trist, jucăuş altădată, acum nu mai percep nimic, nu doresc nimic, nu mai am nimic să realizez, am ostenit şi nu mai are rost să continui, să urc sau să cobor, s-au blocat simţurile, între etaje, s-au stricat toate maşinăriile ce mă vor fi ţinut, cîndva, în viaţă, în chip de apuşi prieteni. Amintirile sînt depărtate, biete puncte pe talgerele unor cărţi fumegînde. Picură doar nostalgia nopţii, săpînd lungi tranşee, închipuind tuburi de orgă [zbateri de prisos]...

Cafeaua, aburindă viperă unduindu-se în ceaşca mea favorită, se răcise din nou, singuratică şi posomorîtă că nu mă vede, că nu-mi simte ochii iscodind tartinele de la micul dejun, bătăile inimii încetaseră, o părăsisem iremediabil, aşa cum nu-mi păsase nici de cactuşii înfloriţi din balcon, nici de trandafirii delicaţi tatuaţi pe fereastră, nici de bicicleta proaspăt vopsită, abandonată pe aleea pe care nu o voi mai străbate nicicînd. Nu-mi părea rău de nimic, totul trebuia să se termine, obosisem prea repede, frăgezimea se metamorfozase în mucegăită bătrîneţe imposibilă, nu mai avea sens să menţin trează această mascaradă clisoasă, aveam de gînd să distrug trecutul, să nimicesc orice amintire despre mine!

Minutele [miracole în căuşul albăstriu dintre stele] se derulau pe măsură ce soarele îşi înălţa chipul pe văzduhul netulburat de mişcările norilor, mă făcusem tot mai greu, abia suportat de funia solicitată la maximum, pacea însă era aici, cu mine, casa nu intrase în panică, lucrurile nu se speriaseră deloc, totul era menţinut sub control, aşa cum şi trebuia, pentru că altfel haosul ar fi cuprins spaţiul, m-ar fi putut salva oarecum de la această neclintire benefică... Frînturi de vorbe izbucneau din botniţa radioului, întrerupte uneori de muzică veche, ritmuri de odinioară picurau pe dale, lăsînd bălţi de nostalgii sîngerii, nu le mai auzeam, nu mai găseam în mine nici sticlire de senzaţii, de trăire, eram cu adevărat mort, definitiv!

Nu-mi mai recunosc scrisul, s-a preschimbat în lamentaţii şi cîntece deşuchiate, nu-mi mai pot atinge peniţele şi cernelurile, s-au răzvrătit brusc, doritoare de-a se elibera, poate că am fost tiran, poate că n-am ascultat sfaturile brînzite ale soarelui, poate că totul nu-i decît o nouă fantezie, mască mortuară vibrînd în interior, printre dureri şi incertitudini... Din această cauză am dorit atît sfîrşit?

Calculatoarele îşi făceau, imperturbabile, treaba, decupau din ştiri cele mai frumoase fraze despre mine, găseau fotografii în care zîmbeam gingaş ori mă strîmbam, aerian sau încruntat, ca întotdeauna, ele vor contribui la înmormîntare cel mai mult, vor inventa mijloace moderne de-a mă ascunde de toate, de voi, de toţi curioşii şi fraierii, de profitori sau colecţionari, ele mă vor feri de istorie şi de timp... Într-o dimineaţă, pe cînd caii [batiste fluturînd în zefirul părerilor de rău] alergau pe cîmpiile depărtate ale altor scene idilice, pe cînd trompetele argintii trezeau nemuritorii din paradis, într-un îndemn de înviorare a aripilor, pe cînd uşile trepidau în bătaia vîntului stîrnit de nicăieri, pe cînd semafoarele interziceau pisicilor hămesite să traverseze strada rozătoarelor, tocmai atunci, am murit, împăcat cu ploaia de obsesii şi manii, drogat cu prea mult optimism şi clavecin, puteam să fac orice doream de-acum încolo, să învii, năuc, după al doilea potop, să stropesc ceasornice cu ambrozie, să mişc umbre şi pasiuni... Dar era inutil, nu doream nimic, absolut nimic, nici o magie nu mă atrăgea, nici un sentiment nu-mi pipăia spiritul, eram doar puţin cam rece şi alb, ca orice sinucigaş spînzurat de oasele timpului.

Cîte pierderi, atîtea cîştiguri, cîte căni, atîtea morminte ale setei, cîte izgoniri, atîtea pretexte de-a fi mîntuit... e numai o gîlceavă a contrariilor în care trăiam, din care-mi hrăneam gîndurile, să nu piară, să nu zboare libere prin camerele scrisorilor mele pustii. Am fost trădat, măcar ideile să mai rămînă aici, contorsionate de ochii voştri vioi, fără regrete. Nu mai învîrt morişti, nu tulbur ape cu sfinţenie de prisos, am ostenit prea curînd, ars de melci, de ninsoare, de lacăte, pierdut în vîrtejul unor indescriptibile confuzii, nu mai pot exprima ce-am simţit!

Casa tresălta safisfăcută că, în fine, hotărîsem să scap, dusesem gestul pînă la capăt, brav şi vizionar, neinfectat de laşitate, fracturînd visul, izgonindu-l din suflet. Nu am cum scăpa, încuiat în moarte, legănat de iluzii străvezii, la îndemîna ecourilor, nu pot născoci alte jocuri vii, noi însemnări spumoase, nu-mi rămîne decît să mă scufund [batiscaf al puterii de seducţie a ratării], în mine însumi, afundat la infinit, înotînd printre aceste file de sinucigaş..."

Literele nu există, nici simbolurile, vieţuiesc doar rememorările, plutind peste tăbliile triunghiulare ale răsăritului, impresionînd ochiul solar şi supravieţuind deşertului din oameni. Să fie aceasta doar o maladie incurabilă a memoriei? Gol al vremii, după scoaterea pironului. Ce a rămas viu?

= 13, 17-iunie, 13, 15, 20-iulie-2003 =