Din creier îi curgea pe haine oţet proaspăt ieşit din merele viermănoase ale gîndurilor. Şi toţi îl părăsiseră, îngreţoşaţi, nu mai putea ieşi nici măcar din cutia specială pe care o comandase pentru a nu deranja vecinii cu miasmele deversate, se izolase de lume... Nu mai citea fiindcă personajele din cărţi erau indignate, luîndu-l odată la bătaie din pricina duhorii care le punea în primejdie acţiunea romanului, emisiunile de la TV se opreau imediat ce privea la aparat, similar se petrecu la radio cînd dori să-l asculte, o parte din cetăţeni demonstra deja pentru a fi internat imediat, dar cine şi-ar fi asumat riscul să stea lîngă el? Nu-i mai rămăsese decît să scrie, să filosofeze şi cu cît raţiona mai intens, pătrunzînd tot mai adînc în intimitatea lucrurilor, cu-atît şiroaiele dădeau afară dintr-însul, insuportabile, blestemate, nu mai era capabil să suporte nici el!

Începu să uite, pe rînd, vastele cunoştinţe, eruditia fu îngropată, deliberat nu-şi mai amintea bogăţia din atîtea tratate pe care cîndva le consultase, le crease, le iubise. Cultura o împachetă şi o aruncă într-o dimineaţă la canal, declanşînd o epidemie ciudată pentru şobolanii din subsol, sucombînd pe capete, ar fi dorit să fie cretin ca nimic să nu mai erupă din minte, pentru ca axonii să nu mai secrete lichidul drăcesc! Dorinţa i se împlini, într-un tirziu...

Ceilalţi îl primiră imediat în anturajul lor, veniră noi prieteni să-l înveselească, nimeni nu se mai ferea cînd îl întîlnea, deşi arăta destul de jalnic, dar acum nu mai mirosea a oţet, îi părea bine că societatea îl adoptase iarăşi.

Însă acasă, cînd clădirea unde locuia era pustie ori scufundată în somn, scotea dintr-un sertar tainic un burete cenuşiu, cu circumvoluţiuni multiple, îl uda cu grijă cu acid acetic şi zîmbea la amintirea clipelor de altădată, căznindu-se să-şi facă o gaură în craniu pentru a-l aşeza înăuntru...