Preambul

Mi-am reglat dorinţele, mi-am şlefuit introspecţiile, mi-am polizat urmele de copilărie, mi-am dilatat simţurile, sînt pregătit de spectacol, să cad în arenă, să distrez ticăloşii! Cu aceste amuzamente pot fi considerat bufon în regulă, hohotind pentru proşti, aplaudat de ridichi şi purici...

Instrumentat cu delicateţe, hăcuit cu grijă, timpul mi se pare un balot de promisiuni irealizabile, de caduce legi, de vide ţesături. Poate că vreau prea mult, turmentat de glume, poate că ar fi bine să mă retrag, să nu mai înveselesc omizile, cămilele, crocodilii... Visez aiurea, nimic nu-i corect ori măcar echilibrat, viziunile îmi sînt tot mai stranii!

Mi-am uns angrenajele, mi-am extirpat frica din genunchi, mi-am sădit alte halucinaţii, infestat cu primăvară toxică, mi-am inspectat deziluziile şi am constatat că n-am îmbătrînit atît de mult, încă mai sînt capabil să rîd, în pieţe şi teatre, prin conducte, în amfiteatre şi naosuri, alături de coruri masive, de robinete de inox, de prapuri sau lasere! Să-mi fie aceasta distracţia supremă, încîntînd faguri şi vizuini, cuşti ale perfecţiuni?

N-am nici o putere, am pierdut ani, ca un bidon fisurat de timpuriu, mi s-au scurs forţele, am investit prea puţin, nu-mi regăsesc ideile, aspiraţiile, planurile, relaxarea! Poate fiindcă sînt prea preocupat să fiu clovn, să simulez bucurii gonflabile, salate ale unei prosperităţi false?

Senzorii nu-mi explică prea bine ce se petrece, dacă totul e doar un coşmar peste glazura comei, dacă usturimea înseamnă debut al rănii ori tocmai moartea ei... Despicat de născociri dubioase, drogat cu fugi temperate de măiestria clavecinului din esofag, vopsit de furtuni teribile, ciocnit de ferestre virtuale, am devenit excesiv de grijuliu, fragil, aninat de temeri şi de deziluzii... Nu mai vreau să glumesc la comandă, să mă strîmb şi să imit caraghioslîcuri!

Rugăciunile nu mă purifică, decantîndu-mi zbaterile fără sens, chiuvetele din coate nu-mi spală consternarea, nici nu-mi rad uscatele întrebări, inutil păşesc pe scenă, reflectoarele s-au transformat în lanţuri, împiedicîndu-mă să evoluez. E tot acest spectacol un şir de ratări secvenţiale? Înseamnă că nu mai pot repara nimic, zadarnic strig să fiu schimbat, să-mi deşurubeze cineva capacele ochilor, să mă alimenteze cu o nouă tristeţe, să-mi injecteze curaj, optimism ori sfîrşire!?

Mi-am scris replica, am ars orice stagnare, declanşînd duşuri şi apoi potop generalizat, mi-am încuiat somnul, am continuat să arunc pilde, multiplicînd oglinzi şi cărămizi, căci peştii şi pîinile fost-au folosite într-o altă reprezentaţie, am crezut că publicul va fi satisfăcut de asemenea alchimie a existenţei... N-am aflat fericire, noroiul s-a dovedit mai dens, gratiile apoi m-au prins în ţarcul nebuniei, zadarnic am vrut să arăt că nu-s decît un actor, comediant cam plăpînd.

Nimeni nu mă crede, ci doar îmi clasifică simptomele oţetite, nimic nu mă eliberează, ci numai îmi povesteşte de şocuri electrice, de disoluţii şi terapii în grup, de plimbări prin grădini monitorizate, e totul prea sofisticat, cu tratamente alambicate, melanj de contradicţii! Bolile şi-au intensificat tirul, m-au rănit de prea multe ori, puroiul minţii ţîşneşte ca dintr-un vulcan neliniştit, pare o sămînţă stricată, înfiorînd supraveghetorii!...

Ghiduşiile nu-mi sînt folositoare, inutil fandez şi spumeg, rotesc lumea ca un derviş automat, zadarnic mă costumez în critici sau melancolii, nu mai păcălesc pe nimeni, veselia a dispărut. Poate este prea simplu, să cobor în subsolul spiritului şi să constat că nu există decît vid... Ce-aş putea etala, scuipînd uşi, blestemîndu-mi orbirea? Trebuie să mă refugiez în alt balast, sub noi umbrele, scuturi impozante, este necesară o schimbare a medicaţiei.

Vremea cocleşte dinamica, greutăţile se acumulează, oasele plesnesc şi raţionamentele devin funii tot mai afumate. E doar o evoluţie strîmbă, un euforic auto-dafé? Mi-am subţiat percepţiile, am înlocuit proteza inimii, am noi trompete, din adolescenţă revenite, mi-am accelerat pulsul, mi-am sădit zîmbet enigmatic, sînt pregătit pentru cea din urmă reprezentaţie, cînd voi lansa provocatoare glume, spre consternarea tuturor medicilor!

Voi scăpa astfel de griji, de clopote şi coaceri tîrzii, de aluaturi fragile, de măşti mătăsoase şi de secole acide! Voi fi liber să mă destram, sorbit de pîlniile cortinei, nu voi mai fi găsit de nimeni!... Este doar o prevestire sau tangibilă certitudine? Este numai o fulguire de petale magnifice, încercare de-a depăşi oricare capcană a vîrstelor?!

Calculatoarele nu-mi indică realitate, ci simple eşantioane dintr-un alt – proaspăt – vis, spirală infinită... Aceasta să-mi fie distracţia viitoare, îmbujorîndu-mă şi mutîndu-mă pe tabele translucide, pe mese de disecţie, pe cupole gingaşe, degajînd subtile promisiuni, pe bîrne ameţitoare? Să fie acestea noile roluri?

Primul rol: Eunuc

"Manechine de bronz, pentru care funerare? Aceasta-i realitatea sau trebuie descompusă de viermi? Da, da, da, da, da. Fără rezecţii, fără negaţii, doar cu ardoare metalică, vuiet costeliv! Nici o acţiune, lumea e mută, sluţită de plictiseală stacojie... Foame? Nu, ispăşire."

Despre ce altceva să aberez, mutînd piesele de şah deghizate în litere cu riduri, înnebunind în acest harem pustiu, fără a mai păzi voaluri şi chicoteli? Despre ce noi dorinţe să zvonesc, incapabil de-a le percepe fiorul?

Zac prăvălit pe colorate perne, loc de promenade dulcegi, mă uit la tavanul ornat cu ochi atenţi şi colţi de fildeş, visez probabil, fracturat de dureri parfumate, la îndemîna gardienilor de ceară, fumegînd în linişte... Mi-e clepsidra năclăită de viziuni, drogul a avut efectul scontat, nu-mi rămîne decît să fantazez printre lumini paşnice, alături de febra înaltă provocată de vis, să fiu fericit măcar acum. Unduiri şi moi gesturi, muzică picurînd din fantele trupurilor ce mi se înfăţişează în ceaţă, nu ştiu dacă sînt palpabile ori doar plăsmuite de minte, nu îndrăznesc să verific, mă las cuprins de incertitudini aburite, de dansurile ciudate ale lucrurilor din jur...

Încă o poezie ratată?

Sînt un eunuc special, ghiftuit cu clarviziune, mă pot considera puternic, gata de-a întrevedea plăceri nebănuite, irizări ale frunţii. Trebuie să prelungesc această stare inedită, să intensific dorinţele pulsînd din ziduri, nimic mai concret!

Cîte rostogoliri sînt suficiente pentru a mă trezi, plin de ceară şi muţenie rece, pregătit de-a fi prigonit din palat, tulburat peste măsură de pustiul din jur? Cît mai am din această gustare, din fructul zemos al nălucirilor alunecoase, prea acide?

"Statui pluşate, să fie odihnă peste voi! Colecţii de lapte, scări pentru cei nevolnici şi, totuşi, bravi – că a lor fi va lupta dusă pînă la capăt! Luna muşcă ura, rămîne în urmă... Ha, ha! Cît descîntec, atît amar, fără graniţe, fără alte cămile printre degete, la intersecţii de nori..."

În zadar mototolesc paginile, propoziţiile mă ard în continuare, sub epidermă, împungîndu-mi coatele şi genunchii, locuri din care se revarsă noroiul sufletului. Cum să îndrăznesc a smulge mătasea timpului, cum să mă transpun în oglinzi, să se reflecte în mine frumuseţea aninată de reguli trainice?

Mă vreau schinguit de rîsete, plesnit de ritmuri violente, mă imaginez melc atingînd umeri şi obraji, tipărind cu argint fiecare secundă, orice enigmă, atît de intangibilă (pentru mine)... Să înceteze asemenea chin ce-mi sfîrtecă măruntaiele boante, să fie lumină orbitoare în măciulia lujerilor retezaţi prea curînd, să-mi şteargă cuvintele uleioase, să mă lase să surzesc definitiv!

Hei, urmăreşti veştile?!

La pămînt, împiedicat de ierburi tainice şi de straie îmbătătoare, cum să-mi dau seama că am fost abandonat, că nimeni nu mai are nevoie de mine, în această cuşcă de moravuri, dincolo de dune şi de oaze uscate? Tot mai multe plăsmuiri vin să-mi culeagă petalele ce-mi cresc în hăurile corpului, să-mi şoptească alene că nimic nu-i real, aici, printre mirodenii sonore şi ceaiuri electrice... Flasce visări? Corodate aspiraţii...

Sînt un eunuc prostuţ, părăsit de toţi, în miez de nisip otrăvit, de oase bătrîne, de uitări şi de dureroase imagini voalate, nimic nu se mai poate întoarce la viaţă, am ucis, am pus la cale acest masacru şiret, le-am pedepsit pe toate, le-am urmărit horcăitul încă lasciv, gemenetele ruginii, încleiate!

M-am răzbunat, însă gustul din mine este sălciu, asemeni otrăvurilor din narghileaua existenţei, n-am bucurii peste ochi, nu pipăi victorii în şalvari! Inutil consemnez aceste din urmă fapte, fi voi înghiţit de cactuşi, dezintegrat de ecourile nopţii, prelins departe... Nimic nu mai are importanţă, misterul s-a stins, cenuşa s-a metamorfozat în tăcere.

Fugi, ciborgule infirm!

"Rînduri de caravane plusînd îndurare, totul este în ordine, nici o încărunţire repetată, nici un joc strîmb, îmbogăţit de refulări tardive, în perechi de zaruri pasionale! Prea mult, prea adînc... Lipsă de creaţie, surplus al inconştientului? Stop! Ah... am obosit. Stop! Unde-i vina? Oroare. Gata!"

Al doilea rol: Funcţionarul

"Când va ploua, să-mi răcorească ochii, atât de încinşi de vară? Când mă voi scufunda în ape noi, pline de tumult şi înviorare? Când voi fi definitiv în vacanţă, lipsit de grijile periodice, de probleme brutale? Când voi scăpa de lest şi voi reuşi să mă înalţ, ca un balon semeţ?

Tot întreb, contaminat de filosofie sălcie, vreau multe, nu obţin decât vis... Sap galerii prin noapte, răvăşit de jetul insomniilor, mut numere de carton, crezând că sunt un funcţionar model, n-am cum lătra mai intens, nu pot uita de obsesii, de greşeli, de toridele zile pe care trebuie să le molfăi închis în acest birou gri.

De departe, se percep zgomotele camioanelor catifelate, foşnetul de lămâie al echipelor de asfaltat autostrada, vuietul meteoric al vieţii agitate, a oraşului uriaş, neobosit, necruţător... Privesc la ziduri şi mi le închipui elastice, poate mă vor ajuta să mă rostogolesc, să fug de placide activităţi, de lăptoase rânjete.

Când va fi linişte deplină, indicată pentru somn profund? Când voi închide ochii dosarelor, voi opri calculatoarele şi voi păşi spre plajă, nepăsător la cifre iuţi, încrezător în atracţii estivale? Când voi remarca viitor, pregătit de un exod morbid?

Nici un răspuns în vene, exceptând şiroitul apelurilor ratate, murmurul imprimantelor ordonate, nici o soluţie însorită, demnă de vreun peisaj feeric, asortat cu vreo simfonie flască, n-am decât o tastatură în faţă, pe care trebuie s-o folosesc din plin, să nu stau degeaba, ca un porc de mătase, să pretind că totul este sub control! Trebuie să ignor buburuzele traversându-mi hârtiile parţial imaculate, să nu-mi pese de glasurile transparente ale ciorapilor ce-mi aduc alte şi alte formulare completate de imbecili, trebuie să mă gândesc numai la ritmul ştampilărilor, la verificări frugale, la crocante clasificări şi rezoluţii, la fluxul de date inundând clădirea, invazie de lăcuste electronice...

Ideile n-au de ce să fie erecte, ferestrele nu trebuie minimizate, vertijul nu contează acum, în miez de cataclism, şedinţele par iminente, catastrofale incizii în halca de evenimente cotidiene. Mă dor degetele, mă strâng pantofii, am uitat să-i ung cu bulion, scârţâie ca nişte porţi lugubre, împrejmuind căile de acces...

Apăs butoanele, generez rapoarte închegate din înscrisuri în registre şi grafice lucioase, zâmbesc tâmp şi intenţionez să fac o pauză, să mă înec în miasmele celorlalte încăperi, să-mi aranjez pe furiş haina sintetică, totul să fie impecabil, serios, acţionez ca un automat de vată, scuip noi adnotări şi transpir, îmi tremură puţin mâinile, încordarea creşte asemeni unui aluat fetid, însă nimic nu contează acum, profesionalismul primează, imaginea este cea mai importantă, nu doar în parcări, zvâcnesc unele artere, în timp ce colile răsar din toate direcţiile, semnate şi gata de-a fi revizuite de mine, acordate la armonia universală a birocraţiei, mă doare şi capul, beculeţele copiatoarelor clipesc optimiste, încă o oră se scămoşează rapid, asemeni şosetelor pe care le voi schimba cu nişte muzică, acasă, când voi ajunge, poate chiar azi, după ultimul bilanţ săptămânal, după cele din urmă verificări suplimentare, fiindcă totul e oficiat în siguranţă, fără întârzieri sau greşeli evidente, apăs butoanele, într-adevăr, am uitat să beau apă de măcar treizeci şi trei de ceasuri, nimic n-are importanţă, sigur ca totul va fi gata la termenul stabilit!

Când voi pleca, în ce secol, să pot contempla văzduhul, să fotografiez frunze şi nori, să mă afund cu nesaţ în grohotişuri, prin stuf magnetic, dincolo de absurd?

Zadarnic arunc astfel de întrebări, nu nimeresc ţinta promisă, realizez că totul s-a dovedit a fi doar o amăgire clisoasă, am fost prea naiv, îmbrăţişat de ambiţii arcuite, de dinamism precoce... E prea târziu să mă extrag din acest labirint, să-mi dau demisia, să mă dezbrac de asemenea uniformă monotonă, nimic nu are sens!

Seara, mă prăbuşesc peste aşternuturile năclăite, nu mai vreau decât să mă odihnesc, să dorm cât mai mult. Dar nu reuşesc, urlete de totaluri îmi străpung mintea, lăncii parşive, scene de inconsecvenţe în declaraţii fiscale mă retează, iarăşi şi iarăşi, mobilele ejaculează alte acte, teribile ordonanţe, nu găsesc somnifere potrivite, nu obţin decât migrene gigantice, sfere cenuşii ce-mi strivesc treptat ambiţiile, curajul, sentimentele, dorinţele... Mă înec şi minutele crapă, mă zbat, incapabil de-a rezolva dilemele, nimic nu creează mulţumiri, ci doar groteşti impasuri!

Când voi fi eliberat din acest post obscur, retras din circuitul aberant al prostănacilor? Când voi lăsa programele s-o ia razna, fără să-mi pese de consecinţe, iresponsabil ca niciodată, sadic şi totuşi prea bleg? Când voi fi deblocat, plimbându-mă în aura relaxării?

Nu reuşesc să storc nici un răspuns, foile mustesc doar de tabele suple, acolo există câştiguri, fapte sublime, translaţii ale evenimentelor, decizii cu adevărat preţioase... Iar eu le voi pune în circulaţie, hotărând cu exactitate ce trebuie făcut mâine, când un alt univers se va fi născut cine ştie pe unde, spre entuziasmul acţionarilor avizi de mântuitori locali, blânzi plătitori de taxe!...

Totuşi, când va ploua, surpând pustiul din mine?"

Al treilea rol: ...Ca un turist?

N-am încotro mă îndrepta, am uitat drumul, am omis cunoaşterea. Asfaltul îmi dogoreşte pe inima-mi de ebonită, betonul mă sufocă treptat, dar trebuie să mă deplasez, prin pulberea caniculei, prin mătase solară, atît de puternică şi parşivă! Rătăcesc, mişunînd prin labirintul de străzi, de intrînduri, mă decolorez pe măsură ce muşc din praf, plesnit de paloarea clădirilor, totul pare haotic, lipsit de vreo ordine clară. Cît voi mai alerga, sărind şotronul trotuarelor, traversînd intersecţii frigide, cît voi explora năuc această metropolă bizară, încărcat de năluciri, lipsit de direcţii şi dorinţe? Nu ştiu spre ce trebuie să fug, care-i ţinta, ce se petrece în mine, e totul amplificat de confuzie verde, otravă ce se infiltrează lent în minte... Am obosit, nervii cedează ca nişte funii prea subţiri, asemeni unor peşti lăsaţi să se usuce în aer încins, după o înmulţire miraculoasă.

Nu are sens a întreba, nu reuşesc să mă distanţez de semafoarele permanent roşii, de aburul iscat de maşinării, de sumbre căutări, de indicatoarele îndemnînd la suicid! Am fost cuprins de amnezie colosală, vrăjit de edificii, am pierdut şirul divergent al paşilor, totul reprezintă doar o plăsmuire ostenită, un scenariu absurd? Cum pot şti ce se petrece cu adevărat, aici, între graniţele cartierelor ştirbe, printre case şi grădini decrepite, peste poduri, dincolo de rînced orizont? Rătăcesc, desigur, divaghez, măsluind real, scămoşat de neputinţă, n-am cum scăpa de acest drog citadin! Către ce neant să mă împiedic, desculţ şi alb? Spre care fîntînă dătătoare de bucurii să-mi focalizez oglinzile din palme?

Poate că nu-s decît un turist jalnic, pribegind la întîmplare, măcinat de îndoieli geografice, ros de pasiuni coclite, obsedante descătuşări... Poate că mi-e soarta schinguită de arhitectura oribilă a oraşului în care mă găsesc, de mii de stele, de miliarde de respiraţii! Ce poate fi mai rău? Cît din mine tînjeşte să rămînă aici, printre ruine solzoase, de cimitire rîvnite, alături de vitrine gazoase, cît trebuie să plece altundeva, către gălbui plăceri, dincolo de puncte cardinale, de teorii ale drumului optim?

Nu există răspuns limpede, captat de filtre, depus în căuşul înserării, nu apare nici o dimineaţă triumfătoare menită a-mi ridica ancora, a mă îndruma la un alt voiaj iniţiatic! Doar stagnare în roci, prin frunze, sub tălpi? Numai o clisoasă stare de buimăceală, fără nici un tratament exact? Delirul nu mă lasă în pace, greaţa persistă în falangele hotelului unde sînt cazat de ani, recunoscut prin odioase replici, comportament excentric... Nu-mi cunosc destinaţia finală, punctul terminus al nebuniei, dar încă sînt tînăr, mînjit de crema curiozităţii, mai pot bîntui, dispărut prematur din faguri, reapărînd în buzele altei zile...

Cît voi trudi să simulez interes peste excursii, plecări largi şi stranii risipiri, cum voi scăpa de asemenea obsesii prelungi? Nimic nu mă încîntă, ci doar mă stînjeneşte, ca o arsură înflorită prin bocanci, de anvelope, după viteze excesive, de euforii crispate! Este tot ce găsesc în sertarele amintirilor, la ore matinale, cînd mă trezesc scufundat în cada casei, la îndemîna apelor toxice, încă buimac de numeroase rătăciri!?

Onirice metamorfoze

M-am descleiat, şubrezit de cenuşii obsesii, de prea mult delir cu care pictez cearşafurile negre, m-am rupt ca un arc neputincios să arunce săgeţi spre sfinţi, imberb exemplar al ratării! Mi-s toate anapoda, scîncind printre cărămizi şi pensule, prin lăzile de secrete purulente, alături de şlapi electrici, de sunete chinuite, de ceaţă extatică! Aş dori noi cataclisme, în care să înot ca un rechin pregătit de supă, aş vrea alte miracole să fie zugrăvite peste uşi, dincolo de stagnări roz! Dar totul e numai o fantezie scămoşată, eşantion dintr-o lubrifiere nedorită a minţii, nu se întîmplă nimic, nici o expulzare, nici o monstruoasă dispariţie, nimic în cojile privirii, nimic prin buzunare!

Ar fi indicat să adorm la loc, urcînd scările inconştienţei, să admir ploaia din mine, lacrimile aurii retezate la montaj, cînd totul este cenzurat de plictiseală, de grotesc. N-am ocazii strălucitoare, propice unui suicid ca la carte, n-am decît lentile zgîrîiate, cu care doresc să-mi incendiez sentimentele, să le prefac în cenuşă ca s-o presar peste trupuri, condiment fals... Vertijul se dovedeşte mai important decît ura, migrenele sînt mai înalte ca moartea şuierînd prin ţevile memoriei, am pregătit totul, dar n-am curaj să apăs butoanele, să pornesc urgia, să declanşez explozii, maladii, trădări, ispite gălbui!

Trebuie doar să stau, aici, între carcase de melodii artificiale şi schelete artistice, să fiu exponat cuminte al unui muzeu obscur, nevizitat de treizeci şi trei ani. Trebuie să mă auto-mutilez, masochist, să nu mă recunoască nimeni în eventualitatea că vreun posibil vizitator ar dori să desluşească tămîie de adevăr... Multe sînt de realizat, în acest spaţiu virtual, bîntuit de reclame eterice, de scene bombate, de roiuri de crispări sau temeri! Cum aş scăpa, cum aş nivela realitatea, scuipînd din mine deşeuri?

M-am deteriorat iremediabil, asemeni unui robot nătîng, am ruginit prin marsupii, alături de jucării mucegăite, am vrut glorioase prăbuşiri, ceasuri aspre! Dar n-am obţinut nimic, nici o ieşire, nici o ridicare a cortinei, totul s-a petrecut altfel, după un scenariu străin... Zadarnic rînjesc – prefăcîndu-mă vesel – şi caut labirint, test funebru, au plecat lacătele şi ghilotinele, au dispărut călăii, au fugit toate păcatele, să orbiteze în jurul altui soare, inutil mă zbat, gîngurind la becuri transformate în microfoane atente, nu se petrece nimic interesant!

Ar trebui să mă declar învins, lipit de perne, ca o etichetă ce va fi detaşată în curînd, ar fi necesare alte manevre, mai sacadate, să ţîşnească toată nălucirile, să se golească lunile! Prea numeroase acţiuni, prea puţine reflecţii, prea orbitoare minciuni, prea dense mărturii!? Nu posed bogăţii cu care să încînt vrăjitoarele, nu mai există absolut nimic incitant să mă trezească! Sînt legat, aninat într-un hamac de ipostaze umane, nu ştiu ce-am devenit, care mi-e identitatea reală!

Balonate fapte, dubioase mişcări... Traficul se intensifică în vene, moriştile spulberă pacea, icoanele se topesc, ecluzele permit seminţelor să scurme prin pîine, planetele pîlpîie în zare, cuvintele îmi udă degetele, nimic nu se opreşte, ci doar se contorsionează în muşchi, am obosit, dar nu-mi pasă, trebuie să sufăr, să duc jocul la bun sfîrşit, să mă prefac senin şi mediocru, ecranele multiplică măştile, firele vibrează de energie, încă o treaptă, încă un zîmbet, voi birui, negreşit, şuruburile cad, torţele menţin confuzia, încă o lovitură, o nouă cometă amuţindu-mi finalul, nimic nu poate stagna, visez, visez, dar îmi susţin tăria de caracter, artificiile din plete, benzina gîlgîie, cuţitul intră în tegument, sfîrtecă ţesuturile, poate că sîngele e dulce, asemeni rămăşiţelor zilei, este totul numai un carusel haotic!

M-am dezbrăcat definitiv, exhibîndu-mi stigmatele de pe retină, etalîndu-mi tatuajele depuse pe cerul gurii, ca nişte formaţiuni noroase insolite, am schimbat fiecare faptă, şlefuindu-mi concepţiile, curăţind orice născocire, m-am ştampilat, încă o dată, să fiu sigur că pot fi considerat colet legal, gata de expediere, spre moarte! Ce-ar mai fi de realizat, înainte de eliminare, de recluziune?... Nici un răspuns, nici o indicaţie, sînt singur, depozitat în hrubele oniricului, unde se prepară legende elastice şi foetuşi de constelaţii, nici o adiere, nici un intrus cu solzi!

Ar fi frumos să-mi continui somnul, ca nimic să nu mă deranjeze, să-mi pot regenera vigoarea mentală, consumînd cele din urmă finaluri, exuberante transpoziţii! Ce-alte metamorfoze să întregească acest film insignifiant?

= 06-mai, 05, 17-iulie, 09-10, 26, 31-august, 06-noiembrie-2007 =