Clonată sau doar multiplicată strîmb? N-avea indicii, nu ştia cine-i cealaltă fiinţă de-alături, prinzînd-o în tandreţe albastră... Ce putuse să se întîmple, cîte celule şi energii o luaseră razna? Ce putere determinase această metaformoză bizară? Nu existau decît speculaţii de inox, slabe discuţii emise în fundal, ceea ce dorea acum era numai un răspuns exact, lipsit de ambiguităţi şi tegiversări, fără stînjenitoare ecouri! Să fi devenit rezultat al unui experiment paranoic? Să fi crezut că doar cealaltă mai avea şansa de-a o salva de la această stranie despărţire, şaradă muiată în non-sens? Prea puţină credinţă, prea multă curiozitate...

"Te-am iubit prea mult, locuind în tine, în camera ta de mătase albă, alături de bibelouri cinetice şi mecanisme de pluş, am vrut să fii doar a mea, posedîndu-ţi timpul, nemişcarea, dimineţile, am dorit să-ţi sorb orbirea iute din orologiile ochilor, cătuşe ale morţii, te-am atins iar, dorind mai des să te-mbujorezi şi să mă laşi să-ţi transform petalele în visuri, făurînd astfel nou teritoriu interzis! Cîtă sete vagă se scurge peste oase, cîtă pasiuni s-au consumat deja, reflecţii tardive, între aceste fuziuni? Cîte cuvinte n-am substituit cu buze, acoperindu-te cu umbre şi indigo filamente, incandescente mi-s încercările de-a te zidi, iarăşi, lîngă atîtea nostalgii caste, prea depărtate păreri de rău... Te-am sculptat, prin oglinzi te-am încuiat, într-o uşă de poveşti, mutîndu-te din odaie în odaie, purtîndu-te la gale electrice şi baluri de săpun, te-am divizat în sunete şi culori, crezînd că astfel fi voi mai puţin absent, umplînd golurile dintre zile, te-am întins peste inocente zîmbete, luminoase mărturii ale nălucirilor mele, n-am vrut să te pierd, înotînd în beznă, alimentat de goană şi azuriu neant... Ce-ar mai fi rămas de ascuns, de toropit, de stins: un cerc de înfocate despărţiri, o chemare fără sens? Ce-am de ratat, irosind paşi sfărîmicioşi prin pustiu roşcat, zăpăcind nisipurile adunate în minte? Te-am iubit, desigur, pictîndu-te pe spatele rochiilor în care-mi deghizam victimele memoriei, nimic n-am reuşit fără tine, ascuns în venele tale aglomerate de euforii minunate, pulberi de argint, poate c-am fost prea trist, fără a scăpa de piane şi acoperişuri alunecoase, poate că te-am evocat prea des, scriindu-ţi şi fantazînd la nesfîrşind, colectîndu-ţi lacrimile şi suflîndu-ţi toată bruma din obraji, te-am iubit, da, am dorit să fii doar tu, fără desene şi voci, fără îmbrăţişări de prisos! E suficient să fii mulţumită, este destul de primitor acest spaţiu strîmt, dulap de pasiuni şi rememorări întunecate?... Este vremea să fug prin tine, numărînd kilometrii de dragoste pe care i-am săpat împreună, cînd bicicletele ne-au devenit care alegorice, iar aripile extraordinare aşternuturi, panouri pulsînd de veşti minunate, este timpul să-mi schimb retina c-o nouă corolă de arome, totul trebuie să fie diferit, acum, cînd te voi captura din nou, punîndu-te pe-un tron de speranţe ridicat! Unde-aş mai merge fără tine, încotro aş înainta, lipsit de ghidarea ta, unde mi-aş disipa gîndurile, arctice spoturi iluminînd mîhnire? Te-am poleit cu ritmuri aurii, te-am înfăşurat în lăptoase viziuni, valuri de fierbinţi închipuiri, am dorit să te protejez de furtuni şi îngheţări, să nu simţi hăul lumii, te-am iubit asemeni oceanului acoperind ţărmul cu braţe de evocări înspumate, n-am ştiut că eşti efemeră şoaptă, ai dispărut prea curînd!..."

În acest laborator aseptic se puteau petrece multe, nu avea cum şti care era realitatea din axoni şi sinapse, tot ceea ce putea era să comunice cu cealaltă reflexie a identităţii sale, să determine dacă împărtăşeau aceleaşi amintiri, idei, visuri, pasiuni... Gîndeau similar sau contradicţiile erau pe cale de-a se înfiripa din ouăle minţii? Ce pulsa aici, ce clipea în globii goi ai zidurilor, ce se pregătise de fapt? Chiot: al unei crime contra naturii.

"Şi-acum, solitar solz la îndemîna stihiilor, într-o stare de haos intern, nu pot să mai fac nimic, mi-s blocate gesturile semnînd final, mi-s orbite palmele şi inimile au atras pete răguşind decrepite zile, nimic din ceea ce văd nu-mi aminteşte decît de tine, doar de tine, în fiecare striu al răsăritului, în orice fibră din amiază, în fluxurile serii, nu pot să mai plonjez spre stele ori să mă afund în fotografiile din noi, m-ai iradiat iarăşi... De ce ai evadat, de ce nu m-ai aşteptat să-ţi cuprind trupul c-un inel de foc, şiroind în fluvii de noi pasiuni, de ce? Nu mai am nimic, pereţii sînt văduviţi de scene, nu mai pot vibra alături de tine, în aceste despărţiri arse nu există decît sfiala de-a muri complet, nu-ţi percep plînsul pulsînd în difuzoare, infiltrîndu-se în pînzele visului, coborînd pînă-n această realitate de prisos... Te-am iubit, ah, cît a trecut de-atunci, te-am transformat în iarbă parfumată, decorat cu medalii ale îmblînzirii timpului, te-am iubit, oh, da, dar acum totu-i tardiv, nu mai exişti decît în pagini de pixeli, artificiale sanctuare, te-am pierdut definitiv!... Te-am iubit prea mult şi de aceea te-am ucis, dăruindu-ţi sărutul meu letal, de creatură a beznei?"

Ar fi reuşit să iasă dintre firele invizibile ale unor dureri interioare? Ce-ar fi avut de obiectat cealaltă parte a acestui incest – jertfă sau orgie? –, metamorfozată în părinte, proiecţie de toxici biţi, într-un transport spre straşnice taine? Aceleaşi lucruri se întîmplau şi în oglindirea sa, fără să conştientizeze dacă realitatea o scufundase în mlaştina trecutului, înlocuită de acţiuni şi mărturii ciudate? Cîtă paloare, atîta drum către final, cît blocaj, atîtea gînduri curbe, cîte iubiri ilegale, atîtea înţelepte tăceri? Prea mult se întreba, mai bine acţiona, direct, eficace, fără sfială! Ce putea să mai aibă loc în miezul acestei dualităţi electrice? Doar o nouă închipuire, răspuns al unei siameze şi ilicite iubiri.

= 05, 06, 08-noiembrie, 11-decembrie-2005 =