De cîte ori, tăcere?!

"Tăcere. De cîte ori m-aş preface vesel, doar pentru a scăpa de ierboase întrebări, interogatorii cretine? De cîte ori aş dona pendule scumpe, tuturor celor ce întîrzie să fie departe? De cîte ori m-aş umili înainte icoanelor, săvîrşind un act fără semnificaţii evidente? De cîte ori aş uita că totul nu-i decît un coşmar vîscos, secreţie a nebuniei? Mă întreb, dar nu obţin ud răspuns, probabil sînt excesiv de pretenţios ori încă mai trebuie să aştept, mă urc în dirijabil şi privesc, superior, oraşul, pată bizară pe cămaşa hărţii pămîntului... Tăcerea-mi este scut, contra halucinaţiilor muzicale sau cromatice, liniştea îmi conferă o stare de beatitudine, fără constrîngeri, lipsit de opriri... De cîte ori încerc să uit de convenţii, de reguli idioate, de cîte ori intenţionez să mă transform în ştampilă, consemnînd schimbul de hîrtii (iluzii?) între minte şi gunoi? Prea dificilă misiune, mai bine contemplu realitatea, aninat de scripeţi sau juguri, felinar desuet, mai uşor este să creezi, decît să repari! Ce urmează? O altă numărătoare, un nou cor de contabili scunzi, măsurîndu-mi grosimea inocenţei pitite prin rai, studiindu-mi braţele lipsite de striurile piroanelor, palpîndu-mi oboseala, verificîndu-mi curajul de-a muri, cîndva, ce mai are sens?...

De cîte ori aş fi dispus să curg în călimări, stimulent preţios, destinat amnezicilor? De cîte ori m-aş interna într-un sanatoriu, doar pentru a respira parfumul inconfundabil al supremei maladii: schizofrenie? De cîte ori aş încerca a mă sinucide, recursiv, vibrînd în van în poala unei statui, socotind astfel că totul e prea vechi, decrepit, dincolo de bariera vîrstei de treizeci şi trei (33) de ani? De cîte ori m-aş naşte, dacă ar avea grijă cineva să facă vreo minune feciorelnică? Întrebări fără sens, orbecăiri uscate, prea sterile gînduri! Nu capăt soluţii, ci numai ispitiri (invitaţii?) mai subtile, rubinii plicuri în care se află atîtea refuzuri lunare, nu-mi percep fantezia, ci doar efectele ei teribile, mai devastatoare decît binecunoscutele cataclisme!... Zborul continuă, mîngîi sprîncenele dealurilor, răsfoiesc eşarfele cîmpiilor, netezesc moţul edificiilor, la fel ca ieri, ca acum cîteva decenii, nimic nu a evoluat... Poate-i prea multă linişte, muţenie a progresului, posibil să mă grăbesc!? Ar fi necesar un cronometru mai exact, o busolă a raţiunii (iubire?), un telescop spiritual... De cîte ori le-aş folosi, cu adevărat? N-am răspunsuri, nu posed nimic, totul s-a prefăcut în vid, trebuie să-mi reevaluez percepţiile, nostalgiile, să adun – aici? – mai multă tăcere!

Verbe

"Am vrut să ridic o nouă statuie, mîndrindu-mă cu ceasuri şi arome, am dorit o nouă obscuritate, mai strîmbă, mai închisă, am plutit şi am devenit vag, asemeni unei logici dubioase! Ce-ar mai fi de relatat? Cîte fapte ar trebui dezlipite de pe pielea veşniciei, plasturi ascunzînd rănile infecte ale ratării?

Am crezut în foarfeci, în flamuri, în finaluri rozii, am incendiat biblioteci, apoi am sorbit remuşcări nucleare, am sfîşiat vestigii şi am dărîmat dorinţe, am ajuns detestat de faruri ori de poduri, deci am învins! Pe acest cîmp de luptă, instabilă reţea de ilegale amintiri, în asemenea dispreţ crocant, trebuie să fiu brav, ciuruit de temeri, devastat de corzi şi de măceluri selecte! E suficient a mă considera deosebit, mai viteaz decît mortarul fricii, mai alb ca lumina, mai firav decît adierea unei alte despărţiri de viaţă?

Am şiroit alături de pămînturi, lăsînd labele bocancilor să consume noroi şi drum lung, am vrut astfel să plec, tot mai departe de hîrtii şi de laşităţi, am turnat cenuşă peste visuri şi am emis edicte caraghioase, am urlat şi am fost internat, aici, în această cuşcă aseptică, printre manechine şi salturi în sîrmă ghimpată, fără... Ce-ar mai fi de spus? Ce-ar mai trebui şters, pentru ca restul să mă vadă strălucitor, despot străjuind biserici, satrap încurajînd arte, monstru înghiţind aplauze? Cîte prăbuşiri, atîtea glorioase evenimente...

Am tăiat, am unit, am colorat, am descîntat, am trîntit, am vînat, am ucis, am născut, am citit, am uitat, am vrut reflectoare, am obţinut sicriu, am numărat, am traversat atîtea remuşcări şi finaluri, am dirijat, am rănit, am lăsat, am înnebunit!

Mai am de plutit peste realităţi, îndoind ore, diluînd ploi şi vifore, mai sînt atîtea de înfăptuit, de inventat, de măsluit, încît nu ştiu cînd le voi termina, pentru a scăpa de aceste obsesii, de ascuţitele manii, de horcăitul spectatorilor, de răcnetele leilor ce-mi vor carnea! În această arenă, înconjurat de gladiatori deghizaţi în medici, îmi aştept sufletul, să se verse în ţărînă, picurînd albicios în bălţile stacojii ale sîngelui deja scurs, întruchipînd un model ciudat al primăverii... Ce-ar mai fi de evocat, unde se consemnează atîtea ticăloşii purulente?

Am dorit să sculptez o altă nălucire, halucinaţie recurentă, hohotind la oglinzi şi mozaicuri, am vrut o nouă izbucnire a sălbăticiei, mai hain ca niciodată, mai nepăsător decît oraşul, am căzut şi am devenit grămadă informă, asemeni unui alt balans de pixeli, e vremea să mă retrag! Ce-ar mai fi de povestit?"

Niciodată învins!

"N-am fost învins, am biruit tot timpul roboţi, preoţi, elefanţi de ceară, în fond aceleaşi entităţi, deghizate deseori fără rost, n-am putut fi torturat, chinul n-a ajuns în vene, în creier, în ascunzişurile fetide numite de unii suflet! Sînt nevoit să imaginez alţi roţi de noroc, alte ceasornice, mai gri, alte locuri în acest iad! Modern teritoriu, nu-i aşa?

Apăs taste, acţionez dispozitive, ridic haltere şi rîd, e o viaţă de apărat, de dus la abator, să privească – într-o falnică şi detaşată candoare pomădată cu cognac veritabil – cum carnea devine hrană, cum sîngele ajunge lichid seminal al ororii, cum bestiile se întorc la stadiu de luceferi... Ce-aş mai cîntări? Mai bine visez, conservat cu atrocitate în igluul patului, alături de entităţi necunoscute ce-mi recunosc ochii, îmi înşurubează alte sentimente, mai erecte poate, îmi oferă plete şi anticorpi ancestrali, iz de măr proaspăt... Mai frumos ar fi să erup, indiferent la consecinţe, năclăind cetatea cu o lavă acidă, corupînd minţi, teşind percepţii, pedepsind mocofanii!

Toate acestea pentru că sînt invincibil? Am distrus numere de mătase şi am instaurat tăcere de fag, am nenorocit smîntîna şi-am etalat oţet! Prea neputincios, într-adevăr, ar fi trebuit să-mi geluiesc genunchii şi să mă tîrîi pe trotuare, cerşind o altă lapidare iute, dorind un nou blestem. Masochism de pânză, agăţat peste elicele somnului... Ce-aş mai fabrica, trudind în spatele biroului meu mobil, pitrocind cuvinte, zvîntînd însemnări stranii, traforînd alte şi alte scrisori, adresate celor ce-mi vor vigoarea, forţa de-a muri, ce-aş mai infecta, zugrăvind suliţe, iradiind tomuri?...

Visez, îmbălsămat în dric, cu sunet tridimensional şi galoşi gonflabili, îmi consum neruşinarea şi-mi ascut ţăruşul, propria mea armă fatală, sînt un vampir cuminte, descleiat din tagma urîţilor, mai am nevoie doar de un zar... Ce număr va apărea, acela mă va face inexpugnabil, fort de neatins! De aceea n-au reuşit să mă chinuie, să-mi introducă în trup cuie, săgeţi ori gloanţe, să mă aşeze pe jăratic şi să mă stropească, naivi, cu benzină princiară, să mă spînzure de colţurile hărţilor, să mă taie şi să-mi expună căpăţîna odioasă în intersecţii, drept semafor, să mă lungească pe macarale ori să-mi taseze vertebrele, să mă înece în sfinţita apă clocotită sau în smoală de lux, să mă ungă doar cu acid, să mă electrocuteze în amfiteatre, să-mi smulgă rînd pe rînd mădularele, să-mi strivească crusta pieptului, să mă desfacă pe viu, să mă îngroape în beton savant, să mă gazeze uşor, cu milioane de martori, să mă suprime prin păduri, să mă iradieze cu stronţiu, să-mi prăjească lent mintea, mîncare indicată mănăstirilor, să mă arunce în var nestins (fleoşc?), să mă dea dejun crocodililor, să mă asasineze în baie, n-au putut face nimic!

Ce urmează? Un alt episod de teroare, o luptă imbecilă, pentru năzuinţe teşite deja? Ce trebuie să cumpăr: un aruncător de flăcări inteligent, un lup dresat să ucidă mişcare, o ghilotină silenţioasă, un pocal cu otravă pură, o altă vîrstă atomică, un bici mental? Ce continuare se doreşte de la mine, în acest joc brînzit, prea fad să se numească reprezentaţie, prea crîncen să fie socotit distracţie adevărată? Sînt silit să mă gîndesc la altceva, la o nouă întunecime, refugiu lax pentru atîţia laşi, sînt nevoit să fiu malefic, mai perfid decît timpul, permanent martir!...

Acţionez butoane, încheg scenarii, compun algoritmi complecşi, important este să nu mă opresc, să nu-mi pese de pauze, de gîndurile (lăcuste?) cotropind obrajii cărţilor, să ignor orice piedică, doar aşa pot fi eu însumi, ducîndu-mi viaţa în lesă, la meciuri de box, la partide de poker interminabil, la botezuri ale morţii! Ce-aş mai uita? Mai bine visez, alimentat cu trandafiriu coşmar, producţie rară, supersonică, din nou învingător, mai aproape de final ca niciodată! Cine afirma că acest infern n-ar fi comfortabil? Traversez delirurile şi iată că primesc cea din urmă binecuvîntare neagră!"

O ultimă substituţie

"Gustul e prea aprig, mirosul – prea depărtat, cîte percepţii am ratat, iarăşi? Primăvara m-a lăsat solitar, pe această insulă imaginară, înconjurat de ultravioletele unor eşuări, pîlpîind de aşteptări fierbinţi, de prea amînate căderi... Muzica mă mai poate linişti? Culorile mă pot aranja, în mulţimi de umbre, în grămezi de gunoaie formalizate, în buzunare de fantome, boala mă va calma deplin?

Cîte suferinţe oţetite, atîtea retezări ale voinţei, cîte glasuri orbecăinde, atîtea conexiuni aleatoare, conducîndu-mă spre anonimitate... Ce-am găsit în buzele dimineţii, dacă nu un schelet al unei necunoscute repulsii? Ce-am pipăit în trafic, dacă nu viteza altui comportament aberant, imposibilă adaptare la mediocritate? Ce-am putut diviza, darnic şi sadic, dacă nu un îndemn la moarte rapidă?

Alcoolul artei, euforia călătoriilor în sine, armonia polifonică a visurilor preschimbate în orgi aurite, toate, mă vindecă de egoism, îmi schimbă robinetele crescute pe degete, acolo unde ţipă cerneala oarbă, mă îndeamnă să depăşesc această stagnare feroce, pentru-a deveni mai clar, mai sfînt, mai criptic! E doar o spumă a conştiinţei? N-am de unde şti, mi-s năclăite lanternele urechilor, mi-s afumate difuzoarele tegumentului meu prea alb, mi-s tăiate cablurile prin care, odinioară, respiram atîta realitate sănătoasă!

Cîte idealuri de foc, atîtea provocări la dezgust, cîte emisii în etern, atîtea şiruri de erori suplimentare, dăruindu-mi o nouă aură... Ce-am uitat, ce-am ejectat, ce-am ascultat, ce-am terminat, ce-am scris, aici, printre pietre funerare şi rufe ale tinereţii, alături de sclavii meniţi să mestece istorie şi să proorocească un alt cataclism? E suficient ca lumea să mă socotească profet, apelînd la abace sofisticate şi la calculatoare invizibile, ubicue, zise şi pasiuni? Este oare de-ajuns, pentru a intra în ritm, asemeni unui împărat pleşuv, nepăsător la trădările îngerilor?

Simţurile mă conduc spre moarte, canapea largă, fiecare extaz îmi numără secundele rămase pînă la final, într-o litanie permanentă, mormăit insignifiant... Cîte înfloriri am consumat, tot atîtea graniţe am inventat, anticamere ale grotescului, ale scîrbei incomensurabile ce m-a cuprins atunci cînd m-am reflectat în oglindă, întins pe masa de operaţie, într-un continuu travaliu, gata de-a da naştere propriului meu spirit, considerat de unii mutanţi Cel Ales... Ce-am reuşit să creez, ce bestie atemporală, ce-am putut alege în locul crucii ce-mi zvîcneşte în toate organele, dar mai ales în phallus, tipărită în neştire pe cimitirul acestor scrieri?

Cîte reverii de bumbac, atîtea loje ocupate de momîi, cîte numere furate dintre coastele pîinii, atîţia paşi arşi prin deşert, urmărind o stea prevestind aprig război, cîte viziuni instabile, tot atîtea şoapte străpungînd distanţa dintre piane şi partituri... Ce-am falsificat, trezit prea devreme, dacă nu o nouă şansă de mîntuire? Ce-am trişat, maestru al confuziei, dacă nu cel mai important joc? Ce-am distrus, inocent şi tont, dacă nu o altă stare de graţie?

E prea tîrziu pentru regrete de ceară, amănunte ale materiei, este vremea altor metamorfoze, noilor reguli secrete, traversări ale vidului! Nici o nelinişte, nici un ciob de şovăială, e timpul să ies din mine, difuzat pretutindeni de amplificatoarele beznei, haină jivină ce va substitui un dumnezeu prea tîmp!"

Căutînd cuminţenie

"Unii mi-au zis să fiu cuminte, să nu ling bani (ştampile?), să nu umezesc văzul fetiţelor prea roz, să nu îmi sug degetele atît de dulci, să nu beau artă (nisip?) de la robinet, să nu urc în pod, fiindcă acolo dospesc fantome, să nu ţip de la balcon (abator al puterii?) şi să nu hulesc moartea, să nu mă agit inutil, în căutarea vreunei ieşiri (extaz?) din această sală de disecţie, oricum voi fi ciopîrţit, îmi vor tăia limba, prepuţ al exprimării verbale, îmi vor extirpa inima (mufă?), astfel voi scăpa de tahicardie uleioasă şi de alte probleme ceţoase la miocard, să nu deranjez ordinea raclelor unde zac foetuşi diformi, amintindu-mi de îngerii pe care-i văd strîmbîndu-se la mine, în fiecare noapte (lanternă?), să nu murdăresc haine, să nu socotesc timpul gravid, fiindcă el ne numără pe toţi, să ascult poveştile spuse de ecrane (table ale legii?), toate atentatele sinucigaşe şi (de)lapidările burleşti, toate execuţiile publice – deoarece alea private sunt destinate elitei –, războaiele chimice şi protestele de săptămîni (pietre?), toate scenele explicînd reproduceri, unele contra naturii statice, să nu-i pîndesc pe alţi copii (oglinzi?) şi să le fur mîncarea, să nu vărs abis decît în chiuvetă, de preferinţă doar seara, să nu tropăi pe scări (sentinţe?), fiindcă unele babe încă spionează, să nu trîntesc uşile, căci altfel se vor clinti pilonii cerului, să nu mă uit cînd fratele îi dă mătuşii să-i molfăie cîrnăciorul dintre negrele-i pagini (sutane?), apoi o stropeşte cu argintie agheazmă, sfinţindu-i dorinţele uscate, să nu rup înainte de vreme crusta de peste răni (peceţi?), fiindcă vor ieşi din ele dihănii teribile, să nu dorm cu lampa deschisă, să nu mă las tentat de vocile rostogolindu-se în cap (ghilotină?), să memorez bine alte şi alte poezii rugoase, stranii, despre lucruri necunoscute, să nu uit să-mi leg şireturile (flămînziri?), să mă spăl pe dinţi (pofte?), neapărat, să nu înot în ape adînci, să nu traversez strada decît atunci cînd ambulanţele sînt departe, transportînd un alt monstru către crematoriul de psalmi – pentru că ele îmi vor organele (cuvinte?) –, să nu intru în cimitir şi să nu mă joc printre morminte (ecluze?), ele sînt prea reci, exclusiv de largi, mă vor soarbe şi-mi voi pierde inocenţa (epistolă adresată umbrelor?), să nu mint, decît atunci cînd e neapărată nevoie, de exemplu cînd trebuie să sar în fîntîna părăsită şi sumbră din fundul curţii (bunăvestire?), pretinzînd c-am fost spirală cu bicicleta, să nu mănînc fructe nespălate, alţii au păţit-o rău de tot, fiind izgoniţi dintr-un casino, zis şi rai, să nu cumpăr aiurea îngheţată (boală?) cînd n-am chef decît de prăjituri cu frişcă (despărţire?), însiropate în subteran cu alcool, să nu ascult muzică la maxim, deoarece mi se vor sparge urechile (site?) şi voi fi caraghios, ca acela surd ce-a compus bucuriile, să nu mîzgălesc numerele de la case, pentru ca unii serafimi să greşească, ci să-mi văd de drum (sentinţă?), spre şcoală, acolo unde învăţătoarea ne instruieşte cum să ne plesnim unii pe alţii, cum să ne zgîim sub fustele precoce, cum să orbecăim prin jungla nebuniei (eliberare?), totul e atît de interesant, iată ce mi-au spus unii!

Dar nu le-am ascultat sfaturile subsersive, am fost mai rău: am incendiat biblioteci (gări?), am snopit în bătaie fiecare bestie, am sugrumat puii de cîine şi toate orătăniile (amintiri?) din ograda bunicilor, am fumat culori tot mai mult şi m-am drogat cu abnegaţie, după care eram mai aproape de cei mai fioroşi demoni, prietenii mei vechi, am împuşcat măicuţele ce mă îndemnau să-mi etalez muşchii (stigmate?), am zdrobit candele şi am nimicit orice urmă de ştiinţă, am retezat capetele părinţilor mei slabi şi am pregătit o magnifică gustare (simfonie?), am fost malefic zi de zi, clipă de clipă, hohotind şi vomînd, ochind şi aplaudînd, visînd şi murind, treptat dus către un climax (coşmar?) de neînchipuit! Cîte orori, atîtea momente de colosal dezmăţ, cîte prăbuşiri (predici?), atîtea noi înălţări (frîngeri lăuntrice?), mi-am eliberat anii, într-un hedonic spectacol, cîte reuşite ale trupului, tot atîtea zidiri ale spiritului!... N-am avut odihnă (şansă?), am ignorat orice sfat, n-am urmărit buletinele de ştiri şi nici rugăciunile victimelor, am făcut ceea ce-am vrut, la extrem, desfiinţînd normalitate (pacoste?), n-am putut rezista imboldului interior de-a fi diferit, de-a nu fi cuminte!...

Alţii mi-au şoptit să fiu mai groaznic, mai josnic, mai deplorabil: să aduc veşti fecioarelor sinucigaşe, înştiinţîndu-le de caznele ce le aşteaptă în iad (sofa?), după o înviere amînată de veacuri, să terfelesc onoarea sfinţilor surprinşi în delicate circumstanţe, cînd îşi vindeau cui nu trebuie rămăşiţele de trup, de spirit, de credinţă, să mărturisesc strîmb, să iau locul feroce al dictatorilor (scribi?) prea blegi, incapabili de-a maltrata şi toca naţii (ţarcuri?), una după alta, soluţie finală şi necesară purificării planetei, să conspir la infinit şi să-mi joc rolul de martir (instigator?) pînă la capăt, schimbînd din temelii religii, comportamente, valori!... Multe erau de realizat, numeroase mîrşăvii, extraordinare păcate!

Însă nu am avut dispoziţie pentru atîtea atrocităţi (alintări?), m-am trezit şi am decis că voi fi cuminte, că soarele străluceşte atît de frumos, încît trebuie să fim cu toţii fericiţi. M-am dat jos din pat, desfăcîndu-mi aripile parfumate, am gustat puţină tămîie (căutare?) şi am plecat, plutind, la treburile mele de arhanghel zglobiu, vestitor al venirii Luminii! Am uitat orice vis, nimic nu mai contează, în curînd voi aduna sufletele şi le voi adăposti pe vecie aici, în acest măr gustos, aşteptînd ca o ispită (întrebare?) să se consume cîndva..."

= 10, 17-21-mai-2006 =