"N-am nici o bănuială că totul s-ar rezolva, că rîndurile fi vor umplute cu genialitate mătăsoasă, amintind de crevasele veşniciei. Mi-e mintea viscolită, n-am cum ieşi din acest lagăr, dintre cleştii imaginaţiei periculoase. Nu am cum pleca, nici măcar pentru a înduioşa tastele, declanşînd execuţia acestui coşmar cibernetic!"

Stînd pe canapea, printre munţi de zahăr cubic şi cabluri de toate dimensiunile, constaţi că eşti de-o fragilitate orbitoare, imposibil de imitat. Nu poţi să te mişti, ţi-ai deteriora crisparea, n-ai cum să nu rîzi, te prefaci misterioasă, asemeni unei jivine antice la care se holbează lentilele aparatelor de fotografiat, fără nici o remuşcare sau dorinţă de-a descifra încordarea. Aştepţi, ca o doamnă de lemn, să treacă vîrtejul emoţiilor subcutanate, să respire epiderma acum năclăită de antisudorifice uleioase, vrei mai mult decît un portret de plastic, multiplicat peste culmile calculatoarelor înlănţuite fără discernămînt.

Ce distracţie pîndeşte din culise? O sticlă de şampanie, adiere a unei celebre arii? Un grătar de dorinţe mustind în suc propriu, puţin pipărate, parţial coapte? Un nou şir de zile calme, stropite cu plimbări catifelate, cu sunete oranj, cu dimineţi de lămîie?

N-ai cum şti, fiindcă nu eşti decît un mecanism sofisticat, însă – totuşi! – un mecanism... Fără spectacole reale, poţi doar să simulezi celebre personaje, alese dintr-o paletă suficient de largă, după placul alienaţilor, conform contului bancar ori mofturilor de moment. Ce-ar mai fi necesar să iradiezi încredere, să-ţi exhibi angrenajele fine, purtătoare de iluzii şi facile amuzamente? Aştepţi, manechin complex, vitrinele fost-au înlocuite cu prapuri grele, emulezi persoane decedate, poţi substitui orice femeie, aştepţi, cîteva manevre şi totul se va deschide publicului, e doar o chestiune de circuite electronice şi de algoritmi simpatici!

Reflectoarele dezvăluie unele detalii, chiar şi ridurile cele mai subtile, gradul de realism este major, nu poţi evita întrebările curioşilor, propunerile de căsătorie, ovaţiile inginerilor, invidia altor femele de carne adevărată, dispreţul puriştilor şi saliva recunoscătoare a prelaţilor deghizaţi în maşinişti, tensiunea se accentuează, nimic mai presus de-o reprezentaţie aparte! Cîtă libertate ai putea avea, dincolo de roţi dinţate şi hidraulice măruntaie, dincolo de sintetice trăiri sau vibraţii condiţionate?

Nu ţi-ai pus asemenea întrebări, gîndurile se dovedesc rudimentare, ca nişte muşte roind împrejurul unor măciulii mortale, n-ai zbateri de prisos, nici nu posezi capaciţăţi de recunoaştere a dubiilor, a cenuşii numite tristeţe, a ritmului cunoaşterii, a cine mai ştie ce proces profund uman. Obiect social, ai ajunge faimoasă, însă în acest laborator, la ultimul etaj, nu poate accede oricine, invitaţiile sînt limitate, acordate pe criterii bizare, conform unor ranguri inexplicabile, a unor afinităţi perverse! La ce te puteai aştepta de la nişte bărbaţi frustraţi, preocupaţi la extrem de stupide studii, de teorii glaciale, de aberaţii computaţionale, de modele inspirînd dezgust?

Aşezată printre perne stereofonice şi chibrituri parfumate, aştepţi o poveste nouă, un lanţ de consecinţe prefabricate, eşti gata de scîncete violete şi horcăieli lascive, de oftaturi tronconice ori pufoase şoapte... Cîte reglaje, atîtea posibilităţi, replicile pot fi generate după dorinţă! Ce trebuie îmbunătăţit, cît a mai rămas pînă la o lansare strălucitoare? Noi experimente, contradictorii plăceri, climax de frişcă, metalice îmbrăţişări, încă o dată, respectînd procedurile sanitare, alte reguli verzui, posturi şi imagini sacadate, stroboscopice încleştări, încă o tură, jocul nu poate fi întrerupt, impulsurile nervoase inundă glandele tale sintetizate cu dificultate, nici o alternativă, inovatoare creaţii ţîşnesc în memoria calculatoarelor înregistrînd contracţii şi fluxuri, aceasta-i menirea maşinilor, să fie pe fază oricînd, încă o dată, excelent!

Ca o păpuşă japoneză, îmbrăcată în poleite accesorii, ai reuşit să inspiri artiştii, să revigorezi imaginaţia unor maeştri veştejiţi înainte de vreme, toate sînt premature uneori, toate geniile comit impardonabile greşeli, dar tu le poţi echilibra spiritul, de aceea te-au construit. Aştepţi în fiecare zi, în umbra călduţă a camerei de primire, asemeni unei desăvîrşite curtezane, surîzînd 3D, extinzînd concretul, îmbogăţind penibilul şi ridicolul, frumuseţea şi beatitudinea, instrument de tortură, monstru potenţînd energii nemaipomenite, unealtă atît de folositoare, jucărie a unor băieţi capricioşi. Nu poţi pleca, permanent fixată prin arcuri şi dispozitive magnetice, nu ai cum evada din colivia experienţelor de interacţiune dintre roboţi şi miracole, dintre virtualitate şi deziluzii...

"În ce manieră să alung amărăciunile, să declanşez bomba, să-mi repar conştiinţa, să-mi amintesc de ce te-am ucis?"

Ce final fîlfîie dintre decorurile suprarealiste, înfăţişînd bolovani transformaţi în cărţi sfinte, labirinturi travestite în piese de şah sonor, ce consecinţe vor avea toate aceste acţiuni menite a conduce la o inevitabilă explozie? Amintirile fost-au voalate, a rămas disponibil doar viitorul! E oare suficient?

Urc scările, gîfîi, număr pocnetele din urechi, alunec uneori, dar nu mă opresc, urc, păşesc dens pe fiecare treaptă, nu-i marmură, nici muşama, îmi socotesc secundele rămase, alunec din cînd în cînd, zgomotele se alungesc de-a lungul balustradei, unele atîrnă inestetic, e puţin curent, însă n-are sens să fac pauză, ventilatoarele nu funcţionează, n-a instalat nimeni aer condiţionat, urc, parţial năduşind, semi-încordat, păşesc hotărît, imprim un ritm suficient de alert, atent la cioburi şi resturi alimentare, fetide sclipiri de civilizaţie suburbană, n-am timp însă pentru fleacuri, pentru odihnă mătăsoasă, trebuie să ajung acolo, de aceea urc, fiindcă liftul e defect, ca o criptă neîntreţinută, mîncat de omizile ruginii, descompus treptat de mirosuri umbrite, încă o treaptă, încă un nivel, rotind privirile, habar n-am cine locuieşte în spatele uşilor, fiecare mai ciudată decît alta, avînd urme de inscripţii toxice, purtînd potcoave – să aducă noroc? – sau leproase ştergare, orice intrare nu-i decît o ecluză spre nebunie, urc, mai grăbit acum, mă dor gambele, mă strîng puţin pantofii, m-au ros cîteodată, în pofida tuturor prevederilor legale, de bumbac, număr becurile palide, feţe somnoroase, mă ghidez după anunţuri lipite ici-colo, împroşcîndu-mă cu nişte confuzie, familiară stare, sunetele se dilată, asemeni unor baloane, ca norii liberi să traverseze trecerile de pietoni ale văzduhului, eu n-am cum face aşa ceva, deoarece sînt aici, în miezul clădirii, urcînd, etaj după etaj, urmărit de propriile mele respiraţii, de vîrtejuri de temeri, sper să fie acasă, să nu-mi fi pierdut vremea tot excaladînd şi orbecăind pe coridoare, ascensorul e defect şi acum, inutil apăs butonul considerat salvator, doar eu hălăduiesc, vagabond fără voie, uşile stau ferecate, dar ştiu că mă pîndesc obezităţile, purtătoarele de ceartă acră, de diabet cîlţos, mă vor toca la micul dejun, să mă dea de mîncare la pechinez, în loc de lăturile recomandate de asociaţii pompoase, nu-mi pasă, urc doar, tot mai obosit, mi-e cămaşa tulbure de umedă, şosetele nu mai au distracţii, s-au plictisit să stea ţepene, contorizez clanţe şi preşuri, mă gîndesc cîte mucegaiuri zac dincolo de ziduri, acompaniind obiecte decrepite, sentimente de elastic, voci şi ispite, noi pretexte de-a anina joviale figuri ori măşti încruntate, trebuie să mă concentrez mai mult, să nu mai divaghez atît, treptele se succed mărunt, felii dintr-un fruct masiv, un cîrcel mă prinde nepregătit, nu-i nimic mai oribil decît atît, sau poate că este, dar nu-mi aduc aminte acum, vreau să se termine toate scările, toate etajele echidistante, ca păcatele de gumă, toate sforţările cenuşii, succesiunea de minute încovoiate, să fiu deja la ultimul nivel, chiar acolo trebuie să ajung, păcat că liftul nu m-a ajutat, mă simt rău, balonat de nervozitate, sufocat de claustrofobie iminentă, măcar de n-aş fi urcat degeaba, tensiunea ţipă în ţesuturi, gîlgîie împrejurul capului, un scurt vertij mă înţeapă, rostogolind culori şi amare secreţii, nu mai suport, dar nu pot să mă las învins, ar fi absurd să renunţ tocmai acum, cînd am străbătut atîtea trepte, ghidat de ambiţia de-a fi prezent sus, nu voi face nici o pauză, nu există opriri, ci numai laşităţi, să fiu aşadar tenace, încă o maree de paşi, încă un sac de gesturi, totul e posibil, chiar dacă uneori oboseala se dovedeşte atroce, uşile parcă mă îmbărbătează, scandîndu-mi numele, aplaudînd fiecare acţiune, glasuri difuze mă ţin treaz, în alertă, nu voi ceda, nu voi ceda, aproape c-am ajuns la final, ceasul îmi arde încheieturile, cureaua mă trage spre următorul etaj, într-adevăr urc, ascensorul e inutilizabil, însă nu mai contează, pentru că sînt mult mai sprinten, ca un atlet dulceag, bibelou al jocurilor olimpice, înfiorînd păpuşile cu negi din faţa televizoarelor, unii mi-au spus că aş semăna cu un actor celebru, cu poeţi mitici, cu renascentiste fragmente dintr-un mecanism sacru, cu cine ştie ce vedetă de mucava vopsită în pripă, nu mă interesează aceste fleacuri, trebuie să fiu la timp, nu voi încetini, muşchii sînt suprasolicitaţi, număr în gînd cuvinte de nerostit, împroşc, dar totul trebuie să fie sub control, încălţămintea geme, la fel şi trupul, încă o treaptă depăşită, teribil, nu pot fi mai satisfăcut, trebuie să fie o finitudine în ceea ce întreprind, să sper că totul va fi bine, conform bunului simţ şi calendarului, nu voi întîrzia, îmi place punctualitatea, ador să primesc şi cadouri, dar acum nu-mi rămîne decît să privesc alte uşi, alte plăcuţe etalînd identităţi ridicole sau plate, cifre, alte dungi executate peste varul parţial corodat, alte mixturi de senzaţii, e tot mai cald, un nasture abia supravieţuieşte, cîrcelul încă mă şicanează, pervers, mă dor şi genunchii şi gingiile, dar trebuie să expun demnitate şi să urc, non-stop, pînă la capăt, habar n-am cît am parcurs, ştiu doar că nu mai poate fi mult, probabil vreo jumătate de oră, cu liftul drumul ar fi fost o bagatelă, un salt rapid, ascensiune garantată de meşteri leneşi, incompetenţi, de aceea nu mai merge nimic, nici iluminatul, nici gunoierul hidraulic, nici spectacolul acestui edificiu, nici măcar ura, detest scările, îmi repugnă vremea irosită, ah, de ce să îndur atîtea pentru o simplă vizită, nu ştiu, să urc, atît trebuie să fac acum, ascultător ca un lingou, jinduind la apă minerală, la o citronadă efervescentă, ar fi frumos să fi fost transportat de sclavi, de stewardese abile, de fanii mei enigmatici, de vreo grupare energică, dar acum sînt nevoit să mă descurc pe cont propriu, pipăi treptele, străbat culoare, urc încet, în siguranţă, dînd deoparte orice stînjeneală şi articulare greşită, voi ajunge la timp, aşa cum am promis, desigur, nu-mi permit amînări, de oricare gen ar fi ele, aerul e mai proaspăt, deci sînt în apropierea ultimului etaj, acolo e localizată ţinta mea, apartamentul care a reprezentat scopul acestui colosal efort, nici un abandon, fără şovăială creponată, cel din urmă nivel, excelent, aud laringele ascensorului cum freamătă, uşi trîntite undeva jos, cîteva hohote de rîs şi un mieunat sumbru, nu-mi pasă, nu mă mai interesează decît să sun, aceasta-i adresa, în sfîrşit, recunosc nuanţele şi aromele, ştiu c-am ajuns acasă, nu ştiu de ce n-am cheile la mine, nu-mi amintesc aproape nimic, totul e de vată, ca un tampon ce mi-a acoperit goarna organismului, respir cu dificultate, poate că am şi febră, încă un ţîrîit, o pocnitură înfundată, nu conştientizez de ce totul s-a prăbuşit, sfîrtecat de inconsistenţe ale percepţiei, poate că-i ceva în neregulă, probabil că am alunecat, nu mai există trepte, liftul a fugit, panicat şi josnic, e pustiu aici, camere lipsite de fecunditate, întoarse pe dos, asemeni unor tricouri prea largi, bune să ascundă doar infirmităţi, să rămîn treaz, nu vreau să mor, oboseala va fi dizolvată cu siguranţă, mi-e sete, cîte clanţe, atîtea şanse de-a fi fost primit, ca un Moş Crăciun prematur, născut înainte de vreme de canicula omniprezentă, am vrut însă doar să urc pînă la ultimul nivel, să mă întorc acasă, docil, cu regretele tremurîndu-mi în palme, urme bizare pe tavanul cunoaşterii, observ că mi-s zgîrîiaţi pantofii, iar ceva roşietic se prelinge în jurul meu, acaparînd mozaicul executat de mîntuială, un fel de aureolă stranie mă corupe, mă îndoaie, presîndu-mi şoaptele, fracturînd tot ce-am avut de emis, nu mai păşesc, nu mai ameţesc de-a lungul orelor, zgomotele fumegă pe lîngă mine, ţiuituri insuportabile mă ţintuiesc alături de un chepeng ce face conexiunea cu soarele, însă totul se depărtează, navă cosmică picurînd către infinit, nu mai contează, ceasul de la mînă îmi zîmbeşte cu simpatie, storcîndu-mi un surîs anost, unii mi-au zis cîndva că sînt prea trist, ca un trădător notoriu, asemeni unui dictator cu ifose artistice, e puţin curent, n-a avut nimeni ideea de-a mă deşuruba, să-mi înlocuiască tenacitatea, să-mi dea de ştire că amnezia poate fi cumva tratată, poate că am devenit robot, programat să explodez la o adresă dată, ca un kamikaze împănat cu droguri orientale, nu mai pot urca, misiunea s-a terminat, oglinda mă anunţă să dorm, împăcat, să intru în apele relaxării, plonjînd spre tăcere...

Scrie-mi pe piept, iubeşte-mă prin nisipuri, transformă tomatele în sfere umane, e uşor, imaginează-ţi laptele din pletele norilor, picurii de nostalgii dulcegi, povesteşte-mi ce s-a întîmplat cît am lipsit, ce aşteptări au fulguit printre lucruri şi buze, după explozie, atinge-mă, acum, nu şovăi, m-am întors definitiv, ia-mi aripile şi transformă-le în degete, îmbrăţişează-mă adînc, totul e pregătit, încordarea n-are rost aici, între striurile secundelor, dincolo de sfîrîitul imaginilor...

Trezeşte-mă, dormi în mine, trezeşte-mă, profunzimile par insondabile, dar le poţi lumina, trezeşte pasiunea, lubrifiază toiagul solar, zi-mi că eşti gata, că vîntul va înfrunzi mişcările, dă-mi dragostea ta, să-mi mentoleze ochii şi sufletul, să se caţere pe scoarţa zilei, pînă în noaptea de chihlimbar, de alămuri, de scorţişoară, de obsidian.

Visează-mă, ca apoi să mă cunoşti definitiv, pictează-mi zîmbetul pe umerii tăi, lasă-mi pielea să-ţi testeze gingăşia, pîlpîie şi forează, după secrete arzînde, rostogoleşte orice inhibiţie, nimic nu trebuie să se interpună, căldura topeşte stîngăciile, viziunile ţîşnesc eliberate pentru totdeauna, scrie şi alintă-mă, impregnează-te cu frumuseţe, atît contează!

Cuvintele devin gheare cu care îmi hrăneşti lupta, respiraţia se transformă într-un sirop îmbătător, nimic nu-i mai presus de ritm, de calculate intrări, de zidiri ale expresiei, dă-mi motive de-a reţine succesiunea de cadenţe, de înfloriri, de balansuri, de legări, de conexiuni subtile ori evidente, sîntem în vîrf, deasupra concretului, spaţiul e injectat de eternitate, mă simt departe de mine, imposibil de-a reveni prin tine, de-a acorda atenţie prezentului.

Trimite-mi epistole perfecte, safire de propoziţii şlefuite pînă la desăvîrşire, adoră-mă în lanuri de floarea-soarelui, în chiparoşi umezind cerul, în fiecare cameră pe care o adulmeci, singuratic, e totul schimbat, mi-ai pierdut privirile şi sărutul, risipeşte enigmele feciorelnice, descleie-mi măruntaiele, dezgoleşte-mi iarna din tegument, plutirile nebuloase!

Mai poţi picta un alt extaz, urmînd magia formelor, mai reuşeşti să prepari fiori teribili, semne de rămas bun? Scrie, trezeşte-te, rememorează scenele deja consumate, extrase din tuburi şi uleiuri, întinse în tuşe violente, expune-mă, mîngîie-mi pînza înainte de-a o rupe, furios, jalnic, neinspirat, atît de trist! O nouă furtună scînceşte alături de tine, un alt legămînt deşirat prea devreme, cînd încă nu s-a împlinit coacerea dorită de demult...

Compune, nu stagna, lasă clarinetul să-mi atragă lanţurile sunetelor, să anime declamaţii, să mă conducă din nou către tine, vino, fantazează prin blănuri, în căuşul durerilor, haide, istoriseşte-mi agonia, fresca pe care n-o poţi termina, fiindcă îţi lipsesc, eu, materie primă, muză de prim rang, sprijin al tălpilor tale, suprafaţă dedicată studiului curbelor, al întrepătrunderilor usturoiate la maxim, al alunecărilor molatice, bazin de încercare a tăriei de caracter, batiscaf doldora de eleganţă aurie, crează, crisparea n-are sens, totul se transformă! Dar cine-i monstrul, totuşi?

Fii bebeluşul meu, alăptează-mi sentimentele, salvează-mă de la disperare amăruie, ciocolată toxică, înlocuieşte-mi dezgustul cu o pernă argintie, pe care să mi-o aşezi cu pioşenie pe chip, să nu mai remarc riduri, să nu-mi pese de flasce ezitări, fii bun şi adu-mi otrava, somn intensificînd credinţa în şanse secundare, taie-mi şuviţele veştejite, aranjează-mi masca mortuară, nu mai ai nevoie de mine, iniţierea s-a dizolvat în infatuare, în posesie fulgerătoare, în ceaiul altor ispite, mai blonde, în calcule ale profitului afectiv.

Am ajuns la alt debut, să mă machiez iarăşi, alt vizitator sună din trîmbiţa-i încă neobişnuită cu rutina, am noi parfumuri înfipte în tîmple, în jurul obrajilor, alte metode de-a rămîne de-a pururi o păpuşă adorabilă, justiţiară, folositoare, unică, avînd totul la picioare, un ştergar alb, o sferă de onix, un sceptru sugerînd atîtea clipe foviste, scrie-mi, dedică-mi inocenţa voalată de moda moravurilor, grăbeşte-te să-ţi asiguri prospeţimea, prioritatea, portofelul, picăturile de amor, sînt aici, doar pentru tine şi miliardele de stele, pentru tine şi icrele evenimentelor, pentru tine, pentru tine, pentru tine şi remuşcări de metal, sînt într-adevăr aici, maşinăria pe care poţi conta pînă la capăt!

E tîrziu, iarăşi, lumea atîrnă înaintea televizoarelor, somnolenţa face volute generoase, pregătită de acaparare a minţii, văzduhul s-a umplut de pustule licărinde, pe care unii le denumesc astre, e linişte pe străzi şi pe dealurile pixelilor, sub cupolele muzeelor, oraşul este istovit.

Doar el n-are somn, pîndeşte din casă la traiectoria lunii, însoţit de un cortegiu de gînduri uscate, un cor funebru, urmăreşte stingerea ferestrelor şi declinul traficului, nu poate nici măcar aţipi, trebuie să fie atent la noapte, să reteze butucii timpului, pregătit de insomnie, uns cu năluciri îmbietoare, cu iradiante fantezii siliconice.

Ce va fi de interpretat, de scrijelat peste foliile realităţii? Ce va prelungi: vreo agonie dirijată din umbră, vreun concert plin de fast? Se simte ciudat, asemeni unui colecţionar de viitor, la intersecţia faptelor, indecis asupra victimelor, stresat de ticăitul ceasului tatuat în palmă, de iluminatul slab al bulevardului ce-i aşteaptă deciziile. Nocturne disoluţii? Compuneri de forţe invizibile? Aglutinări, juxtapuneri, mixaje, alianţe, împreunări, nimic mai tainic, nimic să-l distragă de la singurătate!?

Imaginaţia se dovedeşte prolifică, însă acum doreşte concret brun, o halcă din monstrul adevărului, să cunoască – măcar acum! – cine este, ce se ascunde în spatele obrajilor care i se par artificiali, ce emite retina, cine se deghizează în fiecare noapte, preluîndu-i identitatea, substituindu-i tabieturile, ticurile, ticăloşiile, timiditatea, trupul. Încordarea construieşte artere pulsatorii, îl dor fălcile, îi vor fi turtite orizonturile, nu-i pasă de consecinţe, ci numai de cartonul ce-l reprezintă, ca o diplomă, de circuitele neuronale care aproape că sînt neputincioase, de fluxul de idei paranoice umezindu-i buzele, provocîndu-l la un salt în gol. De aceea se găseşte la ultimul nivel?

Ce va fi de alternat, zilnic, prăbuşîndu-se în chipuri diferite, pe care unii le-ar considera apropiaţi, ce va putea dejuca, un plan malefic, o conspiraţie parfumată, ce viziuni să-l vindece de aceste dubii? Percepţiile pot fi false, asemeni amintirilor injectate lunar, să nu există gripă pe platourile cunoaşterii, n-are încredere în sfaturi, nici în scrisori trimise de iluştri savanţi ori oligofreni, trebuie să acţioneze pe cont propriu, ca de obicei, aşa cum s-a şi obişnuit.

Ajutat de noapte, va monitoriza viaţa, va şti dacă va sosi cineva să-i schimbe figura, să-l îmbrace diferit, să-i ofere alt nume, să-i întoarcă ambiţiile, ca şi mîine să audă ceasornicul, în aceeaşi casă, însă cu un alt proprietar, avînd mentalităţi lucitoare, posturi bizare, mofturi noi, nimeni nu va avea habar de asemenea mişelească substituţie!

De aceea e nevoit să stea treaz, în piscul patului, înarmat cu oglinzi şi frînghii de biţi, mereu bănuitor, în gardă permanent, urmăreşte siluetele tîrzii şiroind pe asfalt şi din pereţi, automobilele întorcîndu-se de la evenimente mondene, unde cu siguranţă e prezent şi el, sub altă înfăţişare, are grijă ca nimeni să nu pătrundă în apartament, să-i adulmece codul genetic, trebuie să demonstreze tenacitate, fermitate, eternitate, doar astfel va scăpa de iscoada vecinilor, de curiozitatea bolnavă a jandarmilor şi funcţionarilor, de ţîrîitul lanternelor şi spoturile degajate de telefon.

E tîrziu, zgomotele se retrag într-un pizzicatto minor, este o cortină care mai rămîne să coboare pînă la subsolul realităţii, temperîndu-i pornirile auto-distructive... Cine să-i promită că va fi neschimbat, cine să-l asigure că nu va exista nici o explozie? Cerul vuieşte de letargie, citadela îşi închide ecluzele pe care alţii le-ar considera pleoape, e momentul să doarmă, ca şi cei normali, obişnuiţi cu caractere stranii, adaptaţi la accese de nebunie inofensivă.

Prea numeroase solicitări, pulsul bubuie cu sadism, prea rarefiate dovezi, aşadar nu poate să se odihnească, somnul este toxic, îl va priva de satisfacţia găsirii hoţului de suflete, cel care urcă mereu aici, la cel din urmă etaj.

Tremurînd într-un nod al încăperii, vede cum pendulele tresaltă, cum ţevile murmură masacre, percepe gîfîitul memoriei, tentaţiile cresc la maxim, ştie că nu are încotro şi va trebui să se lase, pe vecie, sedus!...

Merită şters ori păstrat, trebuie menţinut sau doar multiplicat? Cît text să fie reţinut în marsupiul eclipselor, cîte linii de cod să ajungă hrană pentru entropii?

Nici o tentaţie menită a substitui himere, nici un vis mai frumos, care să-mi aducă răspunsul dorit! Zadarnic meşteresc la acest calculator, inutil urc treptele de pixeli, închipuindu-mi c-aş fi zburător de preţ ori deşuchiat al oglinzilor, păzit de nasturi atomici şi de nisipoase fantasmagorii.

Ce povestire mă va curăţa de obsesii, jupuindu-mi încercările de-a dăinui prozei leproase? Ce existenţă de păpuşă va dezvălui viermii traversînd sentimente, gata să mă ajute să învăţ să editez greşeli?

Nici un ecou de la căşti, nici o soluţie universală de-a supravieţui nebuniei intrinseci. Am rămas fixat pe disc, erou cibernetic, pregătit de sacrificiu siliconic, la ultimul nivel, nu sînt capabil să inventez alt viitor! Atîtea sforţări de-a rămîne lucid, atîtea eşecuri acumulate în cutiile milei, zise "fişiere"...

Cît să pretind c-aş fi special, imun la corodare afectivă? Cîte cascade să purifice cuvintele, lărgind nesaţul din vis?

Mă simt dezarticulat, rupt de hipertext, nu ştiu unde stau şi încotro raţionez, mereu mai sus, dacă aceste scări sînt reale ori motoarele m-au prefăcut în zmeu. N-am cum interacţiona cu propriile mele plăsmuiri, cu mesajele spărgînd ecranul, nu cunosc rezolvări!

Nici o iluminare nu capăt, sînt prizonierul hrubelor din gînd, incapabil de-a mă trezi la capătul navigării printre halucinaţii şi absurd... Nici un colţ păstrat, să nu-mi mai fie foame de metafore şi triviale căutări!?

Scriu, dar programul încearcă să mă păcălească, auto-modificîndu-se pe măsură ce-l concep, ca o dragoste artificială, îmi arată că am luat-o razna, că nu-s suficient de abil să blochez virtualul. Ar fi mai bine să mă întorc la parter? Să-mi afund degetele în supa clocotită a mirării?

Unde să fug, să mă retrag pînă ce vindecarea va prinde crustă, încotro să mă refugiez, să nu-mi pese de consecinţele întreruperii acestui cod? Voi fi capabil să fac altceva, să revizuiesc vechi nostalgii – suflete?

Nici o fundă de compasiune, nici un semn de apreciere... Mă pierd în mine însumi, mereu urcînd, mereu protejîndu-mă de explozia biţilor, dar nu voi rezista la infinit, intoxicaţia se infiltrează oriunde. Trebuie să închid sistemul, să incendiez memoria, doar aşa voi sublima?

Ce-ar mai fi de colectat, ca senzorii să se simtă luaţi în seamă? Cîte mărturii transformate în statistici literare, cîte calcule sofisticate travestite în imagini? Ce rol am în acest şuvoi de senzaţii, în mlaştina compusă din cifre camelionice, în circuitele suprasolicitate?

Erodat, rocă prea moale, mă descompun, schizofrenia poate fi uneori salutară, mă ghidez după ţiuituri şi şocuri electrice, după duşuri acidulate, după măşti prea reci. Să fi ajuns la sfîrşitul misiunii, cînd totul deja e configurat să mă ucidă, rulînd pentru prima şi ultima oară?

Încă scriu, degajat, în norul de trufii şi concepte, încă respir, cu botniţa în ordine, bestie domestică, încuiat în casă, de treizeci şi trei de ani, mai pot imagina jucării teribile, deghizate în copii...

Ce secreţie va lubrifia deznădejdea, să alunece toate enigmele, ce marcaje vor instrui existenţa să parcurgă etapele pînă la capăt, într-un cerc ce va deveni spirală? Prea vîscoasă geometrie? Prea arid teritoriu fals?

Nici o schimbare, uşile sînt amuţite, la fel clipele îmbrăţişînd conducte şi scaune, nici un indiciu că n-ar mai exista probleme. Mi-am pierdut atenţia, împreună cu inspiraţiile, mi-am irosit biletele de larmă, nu mai posed decît această tastatură uriaşă, pe care sculptez fantasmagorii! Unii vor crede că-i o pictură abstractă, zonă interzisă, muză a debutului.

N-am scăpat de rugină şi nici de migrene, nu am descoperit nici un remediu miraculos, ci doar o metodă de-a manipula spiritul, de-a continua mascarada, de-a trasa fiecare tîrîit al silabelor... Este oare suficient să fiu satisfăcut?

Mă simt muribund, lipsit de energie, s-au descărcat bateriile, m-au lăsat baltă fanteziile cîndva bogate. N-am cărţi proaspete, nu ştiu unde au migrat afectele, spaţiul se contractă, am ajuns în vîrful turnului, nu-mi rămîne decît să plonjez!

Cine să-mi spună că nimic nu-i real aici, că mă aflu în caruselul plin de minciuni al evoluţiei? Cine să mişte scenele conform specificaţiilor, cine să filtreze reziduurile raţiunii? Cine să-mi zvînte emoţiile, trezindu-mă la timp?

Deconectarea de la imaginar nu s-a produs încă, mai sînt atîtea de compilat şi de verificat, de ordonat şi de semnat! Abia după acestea, mă pot considera refăcut pe deplin? Oare ce versiune va fi aleasă astăzi?

= 17, 18, 21, 22-august-2008
11, 22, 25-ianuarie, 07-februarie-2009 =