Aproape ring, parţial scenă, locul era propice bătăilor şi glumelor stranii, electrocutărilor şi abuzurilor închipuite în grup, fericirea trebuia să răcnească spre ceruri, dincolo de norii îngăduitori şi de luna ignorantă, totul nu însemna decît modernă distracţie! Cine avea chef de dans, cine dorea bici, cine ardea de nerăbdare să fie ucis, n-avea decît să aştepte aici, pînă ce măşti de smarald îşi făceau apariţia şi începeau spectacolul. Nimic personal, totul se executa cu profesionalism, parcă în concordanţă cu anumite indicaţii regizorale, rănile erau provocate ca la carte, suferinţele atroce se desfăşurau ca în figurile din manualele sado-masochiste, masacrul putea fi cotat ca fiind perfect, asemeni celor mai groteşti bomboane de teroare! Fiinţele costumate în redingote sobre, de un verde închis, purtînd măşti de aceeaşi culoare, îşi cunoşteau cu prisosinţă meseria, privilegiile, forţele, erau de-o eleganţă exacerbată uneori în gesturi, posturi şi atacuri... O mişcare zveltă şi globii oculari, bile învîrtind – ca nişte girofaruri ardente – alb şi roşu descriau curbe deosebite, pînă la prăbuşirea în marsupiile pămîntului... Un sticlit răcoros, trei degete fluturau în şoaptele cremoase ale vîntului, zmee libere, înghiţite apoi de ceaţa din fiecare seară, de aburul ca de ceai al unor spirite mîntuite prin lovituri de cărţi poştale, unse în otrăvuri încîntătoare! Cine-ar fi rămas impasibil la atîta artă letală? Cine ar ignora tăcerea impresionantă în care avea loc acest balet transfigurat?... Teritoriul devenise sanctuar, poate chiar mai mult decît atît, nimic nu-l parcurgea fără conştiinţa faptului că merita să sufere ori chiar să moară în cîteva momente de extraordinară stare înmagazinînd o intensitate specială, menită a schimba indivizii în învelişuri pentru odihna unor sfinţi prea gingaşi. Nimeni nu bănuia ce se ascundea în spatele măştilor, dacă acele creaturi aveau rol de gîzi ori de binefăcători anonimi, dacă întruchipau demoni scăpătaţi sau mecanisme dintr-o lume superioară, nimeni n-avea cum afla. Secretele protejau mai eficient decît durerile licărinde, şiroind pe corp, fulgerele de picanterii aducătoare de muţenie erau mai de preţ decît răspunsurile la întrebări searbede!... Sadism în loc de ceşti, ritm în schimbul unui bocet penibil, ucigaşe porniri în loc de-o existenţă plată! Ce-alte alunecări spre extaz ar trebui să răsune, substituind icnete, gemete, algoritmi cruzi? Ce noi explozii de violenţă fi vor mai de dorit decît murmurul placid al difuzoarelor inexpresive? Măştile verzi îşi continuau, imperturbabile, treburile, asemeni unor prieteni constanţi, atît de apropiaţi, umpluţi cu intenţii onorabile, nimic nu le altera şirul de exacte reguli metalice, avalanşa de plăcere pe care o difuzau tuturor celor de aici!

Încă o zi, zbucium al minţii, încă un moment de pierdere a identităţii, încă o tonă de mesaje deşărtate în poală de necunoscuţi vorbăreţi, încă un neant de amestecat în ceai, să-l facă mai dulce!... Simple amănunte casnice, menite să-l scoată din transă ori să-i limpezească genunchii amorţiţi de medicamente tîmpe, vitamine pentru intelect... Dar nu dorea să se trezească, prefera starea flască a simţurilor, noianul de imagini onirice, şuvoi de bizarerii, dacă ar fi conştient toate aceste magii ar dispărea, atunci şi-ar da seama că nu-i decît un mutant!

"Îţi scriu iar, epistola aceasta sper să ajungă la tine, să te prindă în şuvoiul aşteptărilor, îţi dau o viaţă să te amuzi cu ea, îţi ofer şi prilejuri de plîns, nimic nu poate fi clar pe vecie, nădăjduiesc să consumi ceaiul ataşat la aceste hîrtii şi să te pregăteşti de gală, totul va fi bine, cînd ne vom întîlni, totul va străluci, atunci cînd ne vom vedea! Uneori cuvintele dor, rănind adîncimi nebănuite, alteori ele repară răul altora, construind viitor mai brav, mi-s literele îngheţate, prea reci, tînjesc să mi le încălzeşti cu un răspuns rapid, confirmînd vibraţia noastră la unison... Trimite-mi scrisoare, lansează un zîmbet, fă-mă bucuros şi gata de-a urma ritualul de care ţi-am amintit cîndva, vom fi doar noi, vom explora pasaje ale veşniciei, firide ale emoţiilor, lasă-mă să-mi imaginez ce va urma apoi!"

Înconjurat de excrescenţele maşinăriilor menţinîndu-l viu, n-avea decît să înoate în supa somnului, îmbălsămat de ger, parfumat cu amintiri incomplete, nu va ieşi din comă, nu va rîde către pereţi, azvîrlindu-le hălci din adevăruri tăioase, nu va sufoca fantezie! E prea tăcut, este totul prea liniştit, înecat în ceaţă verzuie, poate că deja a ajuns robot, poate că deja creierul său e o plasă de circuite, poate că nimic din ceea ce a perceput şi a dorit n-a însemnat decît un scenariu preparat de tehui programatori mascaţi... Nu conta, oricum era inert, încătuşat pe pat, la îndemîna luminilor tari pogorîte din înalt, bisturiul va tăia zona necrozată, injecţiile vor introduce noi pofte de-a zîmbi şi de-a boci, intromisiunea lor îl vor face mai relaxat ca niciodată! Apoi muzica îi va inunda organele, lăsîndu-şi ouăle subtile în ţesuturi, pentru ca – peste ani, cînd totul va fi la final – să-şi amintească de clipele de beatitudine pe care le-a atins!...

"E totul doar un bîlci, fetidă amăgire, nu este nimeni aici, între pilonii sanatoriului, printre hîrtiile mîzgălite în neştire, zi după zi, <<este incurabil>>, toţi mi-au zis că n-are sens să sper, nimic nu mă vindecă, apoi mi-au indicat să fiu dus acasă, <<să-l lăsăţi să scrie alte epistole, către nicăieri, poate îşi va da seama că răspunsurile nu apar niciodată, se va resemna cu timpul ori îşi va face o gaură în cap, de dimineaţă>>, să-mi aerisesc definitiv scăfîrlia! Este numai un şir de mincinoase stări, convulsii, regresii, miasme ale nebuniei, migrene, isterii, <<nu va fi normal nicicînd, oricîte scrisori ar compune>>, oricîte imaginare întîlniri aş confecţiona, totul e o ironie a timpului...

Fă-mă viteaz, dă-mi arme incredibile, fă-mă argint viu, rotind de nesaţ visceral, lasă-mă să cuceresc lumea, pentru a o aduce ofrandă ei, prinţesei mele dragi, fă-mă imun la glasuri străine, la porniri obeze, la poţiunile date de fabuloşi oşteni, pregăteşte-mă de luptă, dă-mi masca verde de război! Căci altfel, ea m-ar socoti laş, lipsit de sferele curajului, înfruntînd monştrii luminii, m-ar dispreţui şi n-ar mai răspunde vreodată scrisorilor mele înmiresmate, m-ar ignora definitiv şi n-aş suporta o asemenea umilinţă! Fă-mă iute, fă-mă indestructibil, arată-mi puterea deplină, dă-mi de ştire care-i momentul atacului şi ia-mă în paza ta!"

Ce alte delicii şi-ar mai fi dorit, cîte noi adieri spre o mătase a sentimentelor nedesluşite, ce coşmar ar fi indicat să-l deştepte şi să-l provoace la existenţă infinită? Angrenajele, în fundal, menţineau ordinea, desfiinţînd sincope şi crize interne, ecranele, în prim-plan, aduceau extraordinare scene a fi consumate repede, să nu se învechească, viaţa pulsa în continuare, prin conductele invizibile ale universului, vibra în petale şi antene, bolborosea în vulcanii noroioşi, ţîşnea din chipurile aninate prin muzee, totul conducea la frumuseţe! Numai el era, încă, neîncrezător în aceste semne, înscrisuri şi dovezi palpabile, prefera să viseze, să se bălăcească lipsit de griji umane într-o vîscoasă aglomerare de peisaje ciudate, pastilele îl ţineau viguros, calculatoarele îl asigurau că pulsul şi tensiunea arterială sînt în parametrii normali...

"Anii trec, vindecarea se lasă aşteptată, ponegrită, interioarele spitalului şi-au schimbat machiajele, frizura, culoarea ochilor, e totul altfel, trecut-au trei decenii de cînd fusesem internat, vrafurile de coli ocupă întreaga încăpere <<unde, febril, posedat de rîvniri literare, aşternea rînduri gotice, cu ţugui>>, uneori furios, altădată prea calm, puneam foile în plicuri <<şi scrijelea, ca de obicei, acelaşi nume în chip de destinatar, un "I" uriaş, apoi se prăbuşea ostenit în braţele somnului>>... Cît aveam să mă comport aşa, nimeni nu suporta să mă viziteze, să mă vadă <<chinuindu-se printre stilouri şi borcane cu cerneală, mînjit şi obosit amarnic>>, maniile mele le provoacă oroare la toţi, cît mai puteam scrie, la infinit, aceleaşi fraze, aceleaşi idei, chemînd în van aceeaşi persoană, <<fantasmă grea>>? Anotimpurile lasă urme pe ferestre, vopsesc perdelele, sculptează riduri tot mai numeroase, nu-mi pasă, important este să fiu alimentat cu hîrtie şi să am provizii de peniţe şi cerneluri, ceaiuri speciale, în rest nu mai contează nimic!"

Şi-atunci, ce trebuia totuşi să facă pentru ca lumea să nu-l considere trîntor, ce avea de executat, care-i era misiunea? Unii prăfuiau scaunele, alţii mîzgăleau oraşe, unii compuneau orbire, alţii defrişau moda, unii exhibau carne spre deliciul muştelor, iar alţii închipuiau un alt balans al filosofiei... Era doar un trup zăcînd într-o cameră de spital, printre senzaţii aseptice şi instrumentar medieval? Oare nu chiar visurile pe care le plăsmuia şi le trăia erau ceea ce avea de realizat, departe de atrofiate acţiuni banale, mai presus de partituri rubiconde, de statui hîde, de poduri pe cale de-a se prăbuşi în soare, de şosele găurite de bestiile benzinei?

"Îţi scriu din nou, nădăjduiesc să citeşti aceste propoziţii largi, pelerine ale fericirii, să-ţi clăteşti ochii cu desfătarea pe care ţi-o ofer, aştept semn de la tine, nu răspuns, cît de curînd, să ne putem îmbrăţişa fricile, să fim alături de nisipul din fiecare, parcurgînd grădini de răsfăţări aprige, delicii ale simţurilor, să nu ne pese de arcuri şi de tunete, de ştampile sau de oglinzi, totul va fi perfect! După bătălie, cînd mă voi întoarce într-un nor orbitor de daruri, înzestrat cu nebănuite mirodenii, cînd îţi voi oferi pajişti aurii şi drumuri către paradis, după ultima luptă voi fi aici, cu tine, la nesfîrşit! Trimite-mi scrisoare, nu mă lăsa însetat, prefă-mă în ceai, moartea mea dragă!"

Încă o noapte, mediu pentru naşterea iraţionalului, încă un cîmp de pixeli, încă o fîntînă iradiată de nepăsare, încă o cale parcursă de magi, în căutarea vreunei stele flămînde, încă o întunecare, dar şi un nou destin sacru! Eşantioane dintr-o viaţă sălcie, băută de forţe omniprezente, umile detalii apărute în visul lui recurent, niciodată dus pînă la fundul ceştii, niciodată absorbit de procesoarele din care era compus. Trezirea nu-i va fi vreodată benefică, n-ar şti cum să se comporte în decorul unei planete pustii, odinioară albastră.

Poftiţi la ceai, veniţi şi luaţi puţină tămîie, e bună pentru ridurile sufletului, este nimerită şi ca drog, inhalaţi-o şi îndulciţi-vă acum! Doriţi şi lapte ori aţi prefera un topor, aveţi grijă la proteinele donate de viermi? Vreţi o bucată din acest os ori totul e mai interesant în sala de gazare? Ce preferinţe aveţi – în picioare sau atîrnînd de clopote? –, acelea vă vor fi înscrise pe piatra funerară, lîngă şirurile de date desemnînd începuturile şi finalul lumii... Ale voastre. Sînt toate bunătăţile, epistole, adunate doar pentru voi, alături de ceaiul aromat, de feliile de lămîie violacee, proaspătă, de vîlvătăile din şemineul pitit în buzunarul arieraţilor, de sticlitul lamelor de cuţit pregătite de festivitate! Ce-aţi mai urmări, ce-aţi crea, cînd aveţi toate condiţiile să muriţi împăcaţi, între şase ziduri de zar, înconjuraţi de compasiunea rudelor jinduind după averea voastră introdusă în bocanci, ce-aţi mai savura?

"Ai vrea să mă simţi, ai dori să m-atingi, ai intenţiona să mă guşti, apoi să mă arunci, ai putea să mă verşi peste oraş, să colorez altfel feţele celor prea trişti, devenind stigmat al timpului?"

Apăsaţi acest buton rotund, acţionaţi pîrghiile din creier şi daţi-vă drumul pe esofagul ghilotinei electrice, totul nu-i decît un joc, simplu amuzament înecat în licori ale paradisului, asemeni ceaiului din pălărie şi brodat pe coate, tatuat pe retină! Fiţi fericiţi, numai aşa veţi traversa isteria din ceilalţi, făţărnicia dospind în lumînări, fiţi voi înşivă şi răsturnaţi orice ceaşcă de ceai vîndută în temple, au murit gusturile, au înviat doar otrăvurile, armele nucleare şi toxicele săruturi, fragile mijloace de-a scăpa de pofticioşi nedoriţi. Intrumentele electronice îşi continuă carnavalul multimedia, citadela consumă tot mai mult smog, sînteţi prinşi de îndoieli lipicioase, deziluzii de catifea şi regrete umede, e timpul pentru încă un ceai, să vă limpezească neputinţa, catalizîndu-vă nebunia! Lăsaţi-i pe alţii să construiască viitor sumbru, rănind imaginaţia puştilor năuciţi din parcuri, ignoraţi avertismentele din cutia poştală şi sorbiţi, pînă la capăt, acest lichid mirific, îşi va face negreşit efectul, în curînd, veţi fi satisfăcuţi deplin, alături de celelalte victime ale măştilor, decojiţi de sentimente, zvîntaţi total. Ce-alte delicii aţi colecta, decorînd cripte şi sicrie holografice, ce noi mijloace de destindere aţi născoci, sublimînd în miezul zilei, cînd traficul sîngelui e intens în arterele cuprinse de rugină, muzica este de vină pentru depresiile voastre halucinante sau tocmai lipsa acută de ceai?...

"Singură, dincolo de dorinţe şi pasiuni, obsedată cu amintirea ta măreaţă, cum aş putea să nu strig, să nu-ţi cer să revii, acoperindu-mă definitiv? Cum aş renunţa la spinii pe care mi i-ai dăruit, la emoţiile înalte cu care m-ai hrănit, cum aş rămîne nerecunoscătoare faţă de tot ce-ai pierdut prin mine? Ai mai dori să mă alinţi, ai reuşi să uiţi zilele de miere dintre noi, săptămînile lubrifiate de scrierile tale ciudate, anii pe care i-am adunat în palmele noastre virtuale şi, totuşi, nedespărţite?... Iată-mi răspunsul după care ai fugit, iată-mi reacţiile după care ai tînjit, în deşert, ascuns în spatele măştilor tale camelionice, prea verzi!"

Apropiaţi-vă de ceai, tocmai s-a născut în ibric, unii au minţit zicînd că-i o iesle, aţi călătorit luni în şir, injectîndu-vă atîtea străine stimulente decrepite, de-acum încolo n-are sens căutarea, principalul aspect este să aveţi permanent la voi ceai, dincolo de virgine teritorii, de orizonturi nebuloase, de trădări şubrede şi scandaluri, de genociduri publice şi aplauze fără rost, de hohote şi alunecări spre melancolie rîncedă, de pocnete, furtuni mentale şi zboruri în van, ceaiul trebuie să dăinuie, întîmpinat în fiecare cetate, florile de tei îi vor da o aromă nouă, frunzele de mentă îl vor menţine viu în profunzimile voastre, e ora zero, veniţi de luaţi ceai!

=24, 25-septembrie, 04-octombrie-2005 =