Conceptul de hypertext a apãrut în iulie 1945 când Vannevar Bush a imaginat, în articolul As we may think, scris pentru Atlantic Monthly, o masina care putea opera cu texte si grafice on-line.
În 1960, Th.H. Nelson (Computer Lib/Dream Machines) a unit termenul de hipertext cu cel de hipermedia, lucrarea lui influentând introducerea Web. În anii 1970, Nelson a initiat proiectul XANADU, orientat cãtre biblioteci digitale si sisteme hipertext, proiect nefinalizat însã.
Dupã anii 1980, aparitia sistemelor de help în produsele Apple si Microsoft, sisteme care permit utilizatorilor sã navigheze prin selectãri de butoane sau termeni, au fãcut ca notiunea de hipertext sã devinã una obisnuitã, desi hipertextele respective nu aveau o complexitate foarte mare.
Hipertextul permite pãrãsirea modului traditional de citire a unui document: linie dupã linie, paginã dupã paginã etc. Legãturile activate produc o desfãsurare a documentului dupã nevoile utilizatorului plus posibilitatea de pãstrare a atentiei cititorului prin utilizarea legãturilor grafice, audio etc.
În 1992 cercetãtorii de la CERN au introdus Web în comunitatea Internet si aceasta a început revolutia (S.E. Eddy - HTML in plain English).
Ceea ce diferentiazã WWW de celealte componente ale Internet-ului este tocmai hipertextul, care si-a gãsit în Web calea idealã de exprimare. Toate documentele accesibile în Web sunt legate între ele indiferent de serverul pe care sunt memorate si indiferent de locul geografic unde sunt.
Trecerea de la un document la altul, de la un subiect la altul, de la un loc la altul etc produce o impresie puternicã asupra utilizatorului, îi dã acestuia certitudinea cã totul este potrivit intereselor lui, potrivit ritmului propriu de întelegere.
Limbajul de marcare permite transformarea oricãrui text într-un hipertext prin introducerea unor marcaje, care vor indica modul cum se efectueaza legãturile documentului, cum vor apãrea paginile documentului etc. Un document HTML poate fi fãcut public dacã este pe un calculator care are acces la Internet. Un document fãcut public poate fi vãzut din orice punct al Internet-ului. Desi nu este optiunea cea mai fericitã, vom utiliza cuvantul tag pentru marcaj.
SGML, Standard Generalized Markup Language, pãrintele HTML-ului, a devenit, în 1986, standard ISO. Fiecare document SGML are asociat o definire a tipului de document (DTD) care defineste regulile pentru continutul documentului. Fiecare versiune de HTML a fost definitã într-un DTD.
HTML 1.0 si HTML+ au apãrut în 1990, respectiv 1993.
HTML 2.0, apãrut în 1994, a fost prima versiune standardizatã. Ea
contine 49 de taguri.
HTML 3.0 a apãrut în 1995. Versiunea cuprindea extensii importante, cum ar fi
marcaje pentru notatii matematice, bannere etc. În prezent nu mai este utilizat.
HTML 3.2, introdus în 1996, este considerat ca succesorul versiunii 2.0,
incorporând o serie de taguri din HTML 3.0 ca si extensii Netscape.
Pe lânga versiunea standardizatã, o serie de firme producãtoare de browsere (programele care permit vizualizarea documentelor) au creat propriile extensii. Sunt cunoscute extensiile Netscape si Microsoft, cele doua mari firme care-si disputã piata, extensii dintre care se vor alege cu sigurantã extensiile pentru versiunile ulterioare de HTML.